În acea Joi, 17 Octombrie, la Ateneul Român
Edward Elgar: Visul lui Gerontius
Oliver Johnston (Gerontius), Aura Twarowska (Îngerul păzitor), Marius Boloș (Preotul, Îngerul Agoniei)
Orchestra Simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Alexander Walker

O inițiativă fericită a Ambasadei Marii Britanii la București a făcut posibilă premiera națională a unei capodopere a muzicii engleze: Visul lui Gerontius, compusă de Edward Elgar în 1900. O lucrare vocal simfonică (Elgar refuza s-o numească oratoriu) având ca sursă a libretului poemul cardinalului John Henry Newman, canonizat de Biserica Catolică acum câteva zile, ceea ce a amplificat dimensiunea emoțională a momentului. Filosofia creștină a promisiunii vieții de apoi, eliberată de pompa dogmatică, era foarte bine explicată pe înțelesul oricui de Newman, însă muzica lui Elgar adaugă peste cuvinte toate gândurile nerostite, toate întrebările nepuse, toate dilemele fără răspuns cărora le răspunde poemul.

Încă de la prima intervenție a lui Oliver Johnston, Jesu, Maria, I am near to death, am avut plăcerea să descopăr un tenor excelent, ideal pentru această muzică. O voce lirică, dar cu o culoare dramatică, continuator al unei tradiții britanice pe care o credeam apusă odată cu Anthony Rolfe Johnson, a reușit să mă facă să aștept cu nerăbdare toate momentele muzicale rezervate lui Gerontius. Oliver Johnston a cântat cu sinceritate, umilință și cu o simplitate dezarmantă, devenind pe loc favoritul tuturor celor prezenți la Ateneu. Privirea în abis a lui Sanctus fortis a fost eliberată de ostentație, iar tranziția către sublimarea personajului în cea de-a doua parte, atunci când din Gerontius nu mai rămâne decât sufletul, a fost înduioșătoare, de un perfect bun gust. De la început și până la tulburătorul Take me away al coborârii împăcate spre Purgatoriu, tenorul britanic a impresionat prin prezență, voce și dicție perfectă; ar fi meritat el singur o ovație la scenă deschisă, ca la operă.

Dacă Britten este maestrul operei, Elgar este geniul simfonic al britanicilor, însă creația muzicală de tradiție a Angliei rămâne mereu muzica corală, iar partitura Visului lui Gerontius este generoasă în acest sens. Provocând ansamblurile să-și etaleze texturile vocale, contrapunctul și, în general, toată panoplia de tehnici și aranjamente, într-o muzică de multe ori serenă, adusă la un punct culminant la mijlocul părții a doua, Praise to the Holiest in the Height, Elgar a creat o capodoperă. Deși nefamiliarizat cu dicția în limba engleză, Corul Filarmonicii a început foarte bine, cu un Kyrie eleison înălțător, și a avut multe momente bune, însă a ratat plenar în partea a doua momentul Judecății, într-un amestec nedeslușit de voci fără relief și pronunție neinteligibilă, reușind să-și revină în cele din urmă pentru Lord, Thou hast been our refuge, împăcat și mistic.

Aura Twarowska, purtând pe un umăr un voal ce putea sugera aripa unui înger, a făcut ca muzica lui Elgar să pară scrisă de Richard Strauss, dar cu un bun efect, cu o limpezime de cristal și o dicție la fel de clară, accentuând neidiomatic consoanele și etalând o voce fără cusur, egală în toate registrele. Anii petrecuți în ansamblul Operei din Viena au contat foarte mult în siguranța cu care a atacat rolul Îngerului păzitor și, fără să forțeze vreun moment, l-a completat foarte bine pe delicatul Oliver Johnston.

Marius Boloș a început rolul Preotului cu un Proficiscere, anima Christiana, de hoc mundo! cântată în postură de Mare Inchizitor din Don Carlo, atât de îndepărtat de solemnitatea pioasă și empatică a momentului morții, încât am fost convins că va fi marea dezamăgire a serii. N-a fost cazul, pentru că și-a revenit în partea a doua, atunci când a trecut la partitura Îngerului Agoniei, unde vocea sa impunătoare, cu accente dramatice, s-a simțit mai confortabil, reușind să dozeze bine amestecul de supranatural implacabil și însoțitor al sufletului lui Gerontius în lumea de dincolo.

Alexander Walker și-a ridicat rareori privirea din partitură, doar pentru a impulsiona diverse partide de instrumente să cânte mai în forță. Puțin preocupat de micro managementul unei orchestre care are nevoie permanentă de indicații, dirijorul britanic a reușit să redea totuși spiritul muzicii lui Elgar, chiar dacă a sacrificat subtilitatea de dragul cursivității.

Greu de înțeles absența de la acest eveniment a directorului Filarmonicii, dl Andrei Dimitriu, precum și a maestrului de cor dl Iosif Ion Prunner, cu atât mai mult cu cât, după concert, a urmat un cocktail orferit de Ambasada Marii Britanii la București.