Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Metallica și turnătoria de oțel a lui Mosolov


Metallica S&M 2 e unul dintre cele mai așteptate albume rock ale anului 2020. E înregistrarea unui concert din 2019, în care Metallica a cântat acompaniată de San Francisco Symphony Orchestra, evenimentul aniversând în același timp 20 de ani de la înregistrarea primului S&M (inițialele vin de la Symphonic & Metal[lica]), în care cele două forțe muzicale s-au întâlnit prima dată. Da, două forțe muzicale, pentru că San Francisco Symphony e una dintre cele mai importante orchestre americane, pe picior de egalitate cu The Big Five (respectiv falangele simfonice din New York, Boston, Chicago, Philadelphia și Cleveland). Înființată în 1911, a fost condusă de-a lungul timpului de dirijori foarte importanți: Pierre Monteux (creatorul lui Sacre du printemps), Josef Krips (simfoniile lui Mozart cu el sunt inegalabile și astăzi), Seiji Ozawa (guest conductor de multe ori, dar care a ales Boston-ul și apoi Opera din Viena), Michael Tilson Thomas (un longeviv la conducerea acestui mare ansamblu de pe coasta de vest, 25 de ani!) și Esa Pekka Salonen (întâmplător, înregistrarea lui cu Le Sacre du printemps e printre cele mai bune realizate vreodată), care va prelua conducerea din această toamnă. De cealaltă parte, Metallica este cea mai de succes trupă, nu numai din muzica rock, cu vânzări de discuri fabuloase.

Rock vs. Classic 

Prima întâlnire dintre comandoul thrash metal și falanga simfonică este momentul de cotitură în traseul cvartetului rock. Practic, în 1999, în urma acelui concert, Metallica a devenit un brand și ar fi trebuit să-și adauge în nume și particula Inc. Deși mulți fani consideră că producția muzicală a trupei după Black Album din 1991 este mult sub cea de dinainte, succesul comercial a atins cote fără precedent, în condițiile în care stilul n-a devenit mai comercial. Însă cel mai important beneficiu al acelui prim S&M este unul muzical, la care e posibil să nu vă fi gândit: l-a educat ritmic pe Lars Ulrich, bateristul și șeful trupei Metallica. Până în 1999, înregistrările concertelor trupei dezamăgeau prin inabilitatea lui Ulrich de a menține un ritm constant de-a lungul unei melodii. Se grăbea mereu, cedând tentației de a accelera, mai toate piesele terminându-se într-o fugăreală în care fiecare cânta cât de repede putea pentru a-l prinde pe percuționist din urmă. Întâlnirea lui Ulrich cu disciplina impusă de un dirijor pentru sincronizarea unei armate de zeci de instrumentiști cu patru rockeri, care cântau destul de aproximativ chiar și piese repetate de zeci de ani, a fost esențială. Poate că de aceea vechiul album Binge and Purge nu mai e disponibil pe serviciile de streaming, pentru că Ulrich bătea ritmul prost, oricât de virtuoz era în rest (și trebuie spus că inventivitatea lui este unul dintre secretele succesului muzicii celor de la Metallica).

Deep Purple, Royal Philharmonic Orchestra – Royal Albert Hall (1969)

Simfonizarea e un vechi Graal al trupelor de rock, iar experimentele crossover de acest gen au eșuat aproape întotdeauna. Există și capodopere, desigur, care au făcut epocă și vor fi mereu ascultate, un exemplu notoriu ar fi Nights in White Satin al celor de la Moody Blues, însă chiar și eforturi componistice demne de tot respectul, precum Concerto for Group and Orchestra  al lui Deep Purple n-au reușit să se impună nici în programele sălilor de concerte simfonice nici pe scena rock. Ba chiar alăturarea celor de la The Scorpions de Berliner Philharmoniker pentru albumul Moment of Glory a provocat dezamăgire în rândul publicului orchestrei, mergând până la punctul în care Sir Simon Rattle, cel care urma să devină directorul orchestrei germane după plecarea lui Claudio Abbado, a condiționat venirea sa de promisiunea instrumentiștilor că asemenea evenimente nu se vor repeta în timpul mandatului său. Să mai amintesc aici că există un demers similar românesc, albumul Symphoenix (1992), în care Nicu Covaci și trupa sa cântă alături de o orchestră simfonică și corul Song.

Adevărul este că cele două genuri muzicale nu fuzionează fericit aproape niciodată. Rock-ul se bazează pe decibeli, cu cât mai mulți, cu atât mai bine, în timp ce muzica simfonică are cu totul alte criterii de apreciere, mult mai multe și mai complexe. Și atunci, aranjamentele rock-simfonic păcătuiesc prin sărăcie simfonică, redusă la completarea unor spectre de frecvențe, înmuind unele linii melodice, contrapuctând placid altele.

Nimic nou sub soare

Nici S&M 2 nu face excepție. Aranjamentele instrumentale sunt leneșe, precare și nu fac decât să umple niște pauze cu sunete simfonice apropiate de banalitatea muzicii de film de pe canalul Hallmark. Primul disc al albumului celor de la Metallica și SFS e practic ratat. Balansul e atât de dezechilibrat, încât din orchestră nu răzbate nici un sunet de violoncel sau de contrabas. Din loc în loc se aude partida de viori amplificată prost, fără nici o vibrație, iar solourile de instrumente de lemn sună de parcă ar cânta din culise, abia alămurile reușind să treacă de zidul de zgomot electric al ritmicii lui Hetfield, în timp ce percuția este îngropată de bubuiala tobelor lui Lars Ulrich. De altfel, tot sunetul suferă puțin pe frecvențele joase, pentru că Ulrich e atât de amplificat încât nici basul lui Robert Trujillo nu răzbate decât în rare momente, când e solist (For Whom The Bell Tolls, de exemplu). Distorsul electric e monstruos și turtește sunetul acustic al falangei simfonice. La toate aceste inconveniente se adaugă și selecția pieselor, mai toate noi și nememorabile decât prin succesul financiar al albumelor de pe care provin.

Metallica & San Francisco Symphony Orchestra

Partea a doua a concertului este radical diferită. Edwin Outwater, dirijor rezident al SFS, cedează bagheta lui MTT (așa cum e alintat Michael Tilson Thomas), care conduce singurul moment classic 100% al concertului, un fragment din Suita scită, op 20, o alegere bună având în vedere violența și modernitatea compoziției lui Serghei Prokofiev, dar și explicațiile dirijorului legate de tatuajele și tribalismul sciților, o mică lecție de istorie antică ținută celor 20.000 de spectatori din Chase Center. MTT este un dirijor cunoscut, printre altele, și pentru promovarea muzicii simfonice contemporane, cel mai mare succes fiind discul său cu Absolute Jest al lui John Adams (2015), o compoziție pe care a dirijat-o și la Festivalul Enescu.

Un moment de geniu

Însă cel mai frumos moment al întregului concert este piesa următoare, nimic altceva decât un aranjament orchestral excelent care integrează grupul de metal rock în muzica futuristă a lui Alexander Mosolov din Turnătoria de oțel (1926). O compoziție proletcultistă, la origine fiind introducerea dintr-o suită de balet intitulată neimaginativ Oțel, din care doar această primă parte a supraviețuit, muzica lui Mosolov e cu adevărat inovativă. Deși reproduce ingenios ritmul implacabil al unei mașinării, când mecanic, când sub forma unui marș triumfal, Turnătoria de oțel are momente în care îi onorează pe rând pe Mussorgsky și Stravinsky, într-o sinteză modernă de sunete armonice și ritmuri expresioniste. Efectul sonor este impresionant, iar în sala de concert a avut un succes permanent fără să se demodeze niciodată.

Alexander Mosolov (1900-1973)

În introducere, bateria lui Ulrich începe să dubleze puternica percuție din partitura originală, sporindu-i greutatea și impresia apăsătoare, în timp ce chitara lui Kirk Hammett adaugă și mai multă violență corzilor, crescând senzația de apăsare din atmosfera compoziției. În fine, ritmica lui Hetfield și basul lui Trujillo se substituie violoncelilor și contrabașilor. De data aceasta, intervențiile trombonilor creează o atmosferă foarte intensă, a cărei amenințare devine și mai puternică atunci când instrumentele electrice se opresc cu totul, lăsând instrumentele de suflat, alămurile și percuția din a doua secțiune a lucrării să cânte singure. Însă partea cea mai frumoasă începe abia acum, la coda, în care Metallica reintroduce aproape integral ideile de până atunci și demonstrează pentru prima dată în acest concert că muzica rock poate completa muzica simfonică pe picior de egalitate. Efectul estetic este atât de puternic, încât ai senzația că lucrarea începe să aparțină tot mai mult rockerilor. De fapt, cred că aceste riffuri obsedante găsite în piesă sunt cele mai bune ale trupei Metallica din ultimii 30 de ani și, dacă ar fi completate cu o secțiune vocală și un refren de aceeași calitate, ar putea produce un nou superhit. Unul care să reconcilieze vechiul și noul din creația Metallica.

Outwater revine la comanda orchestrei și aranjamentul ultimelor opt piese e mai echilibrat între rock și simfonic. E interesant intro-ul de la One, în care înregistrarea cu zgomotele de război e înlocuită de zecile de instrumente de pe scenă, care reproduc cu sonorități demne de muzică progresivă atmosfera conflictului din Vietnam. Un alt moment inedit este când Scott Pingel, contrabasist al SFS, reia Anesthesia, solo-ul lui Cliff Burton (basistul Metallica decedat într-un accident acum aproape 35 de ani), pe un contrabas electric. Dar prin comparație cu The Iron Foudry a lui Mosolov și aceste ultime hituri pălesc.

Veți descoperi plăcerea de a asculta această re-interpretare a muzicii lui Mosolov ascultând în paralel și versiunea simfonică originală, condusă chiar de compozitor, aici, sau într-o înregistrare foarte bună cu Royal Concertgebouw Orchestra și Riccardo Chailly, actualul director muzical al Teatro alla Scala.

Un album așteptat, foarte scump în prezentarea de lux (care include 4 LP-uri, Blu-Ray cu filmul concertului, SACD și memorabilia la un preț exorbitant, cca 300$), care nu aduce nimic nou, ba chiar dezamăgește deseori prin banalitatea fusion-ului, însă e salvat de reinterpretarea muzicii lui Mosolov la un nivel incredibil de înalt.

 

 

2 comentarii la “Metallica și turnătoria de oțel a lui Mosolov

  1. Iri
    septembrie 2, 2020

    Cliff a murit acu peste 40 de ani? Trujillo la bas în ’99? Un articol plin de inexactități (cât de bine te documentezi înainte de a scrie ceva?)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la septembrie 1, 2020 de în Analiză, concert, Cronica, Discografie, Muzica şi etichetată , , , , .

Navigare

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.326 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: