Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Aida pariziană


Într-o Joi, 18 Februarie 2021, Arte TV
Opéra Bastille, Paris
Giuseppe Verdi: Aida
Regia: Lotte de Beer; decoruri: Christof Hetzer; costume: Jorine van Beek; lumini: Alex Brok; marionete: Mervyn Millar; dramaturgie: Peter te Nuyl.
Sondra Radvanovsky (Aida), Jonas Kaufmann (Radamès), Ksenia Dudnikova (Amneris), Ludovic Tézier (Amonasro), Dmitri Beloselski (Ramfis), Soloman Howard (Il Re), Alessandro Liberatore (Un messaggero), Roberta Mantegna (Sacerdotessa).
Orchestra și corul Opéra national de Paris (maestru de cor: José Luis Basso)
Dirijor: Michele Mariotti.

Imensa popularitate a Aidei e cel mai mare obstacol pentru creativitatea regizorală. Clișeul „grand opera” e aplicat în scenografii monumentale și adevărate manevre militare în scena triumfului, exagerări frecvente care strivesc latura intimă și profund omenească a relațiilor dintre personaje, cu un triunghi amoros în care două femei frumoase se luptă pentru dragostea unui tânăr, pe fondul războiului. Dar Aida atrage mulțimi de oameni la Arena di Verona sau Orange, unde amfiteatrele antice pot găzdui mii de spectatori, veniți să se bucure în aer liber de un spectacol pe care să-l țină minte și de aici pornește o întreagă monotonie a acelorași tablouri scenice, cu imagini desprinse parcă din filmările făcute în vacanța de la piramidele egiptene. După unul sau două spectacole cu Aida, poți spune, fără să exagerezi prea mult, că le-ai văzut pe toate. Diferența o face muzica.

Jonas Kaufmann – Aida, Paris, 2021

Din fericire, nu e cazul în noua producție de la Opéra Bastille, unde regizoarea Lotte de Beer operează o translație temporală care comprimă scala socială pe care sunt distribuite personajele, apropiindu-le. Acțiunea este mutată în timpul colonialismului, imaginea Egiptului antic devenind arheologică. Concret, tot ce înseamnă putere și administrație e reprezentat de europeni din secolul XIX (să nu uităm că Aida urma să aibă premiera absolută cu ocazia inaugurării canalului Suez, în timpul protectoratului britanic), iar Aida și Amonasro, sclavii, sunt reduși la niște marionete, obiecte, artefacte, dublate de soliști în chip de curatori ai unui posibil muzeu. E un cadru verificat deja în alte producții și tocmai aici e problema celei de față. În 1986, Luca Ronconi, la Teatro alla Scala, prezenta o Aida onirică, personajele navigând printre ruinele Egiptului Antic așa cum arătau ele pe vremea lui Champollion și Verdi. Nicolas Joel, la Zürich, actualiza acțiunea în timpul Hedivatului, cu scene foarte asemănătoare celor de la Paris. Cât despre marionete, Anthony Minghella le-a folosit în superba sa punere în scenă pentru Madama Butterfly de la ENO și Metropolitan, cu justificarea că un copil de 3-4 ani, utilizat de regulă în finalul operei, nu are capacitatea de a juca mare lucru, ci doar de a sta cuminte și a poza adorabil pe scenă. Ceea ce nu e cazul cu Aida, iar marionetele lui Mervyn Millar, cu aspect arhaic, trimit mai degrabă spre universul lui Anuck Sun Amun din filmul Mumia, ceea ce e o idee foarte proastă. Scena triumfului e rezolvată ironic, printr-o serie de tableaux vivants cu referințe kitchissime (dar asumate) la arta lui David, Delacroix și alții, în care la un moment dat apare și monumentul de la Iwo Jima, un anacronism foarte amuzant, dar cu ce scop? În fine, producția de la Paris are o dramaturgie validă, dar prea multe împrumuturi.

Sondra Radvanovsky – Aida, Paris, 2021

Din punct de vedere muzical lucrurile nu au stat mai bine. Mariotti a condus energic dar dezordonat, ceea ce a pus tuturor probleme de dicție și de frazare. Nimeni nu cere respectarea „tradițiilor”, numai că lectura dirijorului italian n-a avut nici o coerență. Sondra Radvanovsky nu mai are vocea de altădată, ba chiar un vibrato cam larg o face puțin matroană pe această Aida impozantă, cu dicție neinteligibilă. Jonas Kaufamann abuzează de morbidezza, ceea ce e o veche obișnuință, lăsând impresia că treimea superioară a vocii ar avea dificultăți. Evident, recursul la pianissimi are efectul cel mai puternic în ultimul act, unde tenorul german a fost imbatabil. Mai multă tandrețe pentru Aida nu i-ar fi stricat acestui Amonasro pe care Ludovic Tézier l-a redus astfel la un războinic morocănos, plictisind repede. Păcat, vocea lui Tézier e foarte frumoasă și potrivită pentru un bariton verdian. Decepția este Ksenia Dudnikova, o Amneris monocromă, a cărei pasiune e ilustrată sumar, doar prin forte și fortissimo; mult prea puțin pentru un rol esențial.  În fine, cei doi bași, Dmitri Beloselski și Soloman Howard, au vocile impresionante și au livrat onest.

Spectacolul Aida de la Paris este disponibil pe website-ul Arte TV până pe 20 August 2021.

3 comentarii la “Aida pariziană

  1. Pingback: Aida pariziană Despre Opera on February 22, 2021 at 12:09 pm – Xsmart News

  2. Viorel Ionescu
    iunie 4, 2021

    Cancel culture… trăim vremuri demente în comparație cu care anii nazismului par joacă de copii într-un parc însorit…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.495 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: