într-o luni, 30 August, la Ateneul Român
Kristjan Järvi: Aurora
Mozart: Concertul nr. 9 în mi bemol major pentru pian și orchestră K. 271
Enescu: Simfonia nr. 2 în la major op. 17
Filarmonica Mării Baltice
Maria João Pires – pian
Kristjan Järvi – dirijor

Pentru mine, Enescu 2021 n-a început cu Rapsodiile lui Enescu, lucrări de tinerețe ale patronului spiritual al Festivalului și totodată printre cele mai celebre, dirijate anul acesta de Paavo Järvi cu Filarmonica bucureșteană și de Sir Simon Rattle cu London Symphony Orchestra. Pentru mine a început cu Aurora, o compoziție a lui Kristjan Järvi, pe care tot el al dirijat-o în fruntea Filarmonicii Mării Baltice, un soi de orchestră de tineret reunită a Estoniei, Letoniei și Lituaniei. Acest Kristjan este mezinul puternicei familii Järvi, dirijori toți, tatăl și cei doi fii,  Paavo fiind unul dintre favoriții la succesiunea lui Vladimir Jurowski pentru direcția artistică a Festivalului.

Aurora începe fără ostentație, dar cu o temă repetată cu obstinație la vioară, după tipicul lui Philip Glass (cei care au văzut Akhnaten în transmisiunea HD de la Met știu despre ce este vorba) și continuă pe linia lui Benjamin Britten și a Interludiilor marine din Peter Grimes. Dezvoltarea ulterioară a celor două teme nu e foarte elaborată, ci merge pe ideea de accesibilitate, apropiată de muzica de film. Compoziția a fost înregistrată pe un disc de muzică cu tentă New Age, intitulat Nordic Escapes, unde instrumentele electronice aveau un cuvânt greu de spus. Nu a fost cazul și la Ateneu, unde versiunea prezentată a fost 100% simfonică, iar Filarmonica Baltică a demonstrat un echilibru între partide și o omogenitate rar întâlnite la o orchestră de tineret, mai degrabă specifice unor falange cu multă experiență și tradiție. Un început bun pentru tinerii instrumentiști cântând în picioare, dispuși în formula cu violoncelii în mijloc și restul corzilor împărțite egal pe flancuri.

A urmat Maria João Pires, o prezență extraordinară acum trei ediții ale bienalei Enescu, când a cântat Mozart 27 și Chopin 2 cu Deutsche Kammerphilharmonie Bremen dirijată de Trevor Pinnock. Doi ani mai târziu și-a anunțat retragerea după un ultim turneu în 2018, dar iată că pianista portugheză continuă și astăzi. Cu Jeunehomme! Concertul pe care Mozart l-a scris la numai 21 de ani și care ți se pare cea mai bună lucrare a lui de fiecare dată când îl asculți. Însă Pires a început destul de mecanic, exuberanța tinerească și meditația melancolică nu s-au îmbinat ideal. Acompaniamentul a fost slab, articulația partiturii ridicând numeroase probleme ansamblului baltic care a sunat ca o orchestră oarecare. Partea a doua a curs mult mai bine, iar finalul a restabilit, măcar în parte, misterul mozartian. Suntem departe în urma celebrelor înregistrări ale Clarei Haskil, dar suntem tot atât de departe față de nivelul obișnuit al Ateneului când vine vorba de Mozart. Iar publicul observă și ovaționează, lăsându-se cucerit de carisma inconfundabilă a acestei veterane cu o înfățișare atât de fragilă, de o modestie cu care topește orice critică.

A urmat Simfonia a doua de Enescu, poate cea mai reușită dintre toate cele trei pe care le-a terminat. Kristjan Järvi s-a simțit foarte în largul său în prima parte, acolo unde influența lui Richard Strauss e atât de pregnantă, încât a reușit să facă să pară că e chiar vreun poem simfonic de-al lui Strauss. De altfel, într-un mic discurs la final, dirijorul a explicat că simfonia a fost ceva neobișuit pentru orchestra lui, obișnuită să cânte lucrări mai populare și mai ușoare, fără să aibă nevoie de partitură, dar că temperamentul din această compoziție e irezistibil. Avea dreptate, pentru că această a doua simfonie a fost compusă de Enescu destul de spontan, scriind direct partitura pentru orchestră, fără să existe vreo reducție preliminară pentru pian, așa cum obișnuia. Suntem la antipodul lui Œdipe și al celor două decenii de muncă, pentru că aici, în această simfonie pe care a dirijat-o o singură dată, se văd calitatea compozitorului și simțul lui pentru culoarea orchestrală.

Finalul a aparținut lui Sibelius, un encore reluat într-o prelucrare pop-classic, unde iarăși s-a văzut neobișnuitul echilibru al acestei falange nordice atât de tinere.

apoi, la Sala Palatului
Ondřej Adámek: Ciclu de lieduri (legat de Simfonia nr. 10 de Mahler), compus special pentru Magdalena Kožená (primă audiție)
Beethoven: Simfonia nr. 6 în fa major op. 68, Pastorala
London Symphony Orchestra
Sir Simon Rattle – dirijor
Magdalena Kožená – mezzosoprană

Ca să fiu sincer, n-am reușit să identific nici o legătură între liedurile lui Ondřej Adámek și Simfonia nr. 10 a lui Mahler. De fapt, mi-a fost și mai greu să lipesc eticheta de „Lied” peste onomatopeele care au dominat partitura vocală a acestei lucrări cu care a debutat a doua seară a celor de la LSO. Scuza că aceste șuierături și ecouri erau apoi reluate de orchestră, cu sonorități adăugate de instrumente mai puțin obișnuite (flaut bas, de exemplu), mi s-a părut insuficientă. Și efortul de a transpune într-o partitură tipicul defect al unui disc de vinil care se blochează repetând la infinit câteva secunde din mijlocul unei romanțe cehești mi s-a părut fără rost, dincolo de amuzament. Mi-ar fi plăcut să o ascult pe Magdalena Kožená cântând ceva care să-i pună în valoare calitățile incontestabile de mezzosoprană, pe care, așa, doar le-am întrezărit. Dar în prea multe momente muzica lui Adámek a părut compusă după principiul dintr-o replică amuzantă a unui film, „melodia e o conspirație a fabricanților de piane pentr a-și vinde marfa”.

Sir Simon Rattle a mai venit la Enescu în 2015, pe vremea când era directorul artistic al Berliner Philharmoniker. A fost una dintre marile reușite ale Festivalului de după Revoluție, pe același loc ca importanță cu prezența lui Herbert von Karajan în 1964, cu Filarmonica din Viena. London Symphony Orchestra, în schimb, a fost o prezență constantă în ultimele ediții ale bienalei, dar s-a lăsat condusă de dirijori invitați mai buni (Gianandrea Noseda) sau mai puțin buni (Ion Marin). Așadar, dacă Rattle conducea un Ferrari în 2015, acum a venit la bordul unui Aston Martin, pentru că cele două falange sunt niște bolizi de lux ai muzicii simfonice. Se vede și în gesticulația dirijorului britanic, restrânsă emfatic doar la expresivitate, aproape fără nici o indicație ritmică (pentru că cele două orchestre n-au nevoie de așa ceva). Însă tocmai de aceea așteptam o viziune personală asupra Pastoralei de Beethoven.

Am descoperit Simfonia a VI a de Beethoven când eram copil, într-o înregistrare făcută de Bruno Walter și Columbia Symphony, pe care am ascultat-o peste ani, cu auzul tot mai educat, devenind pentru mine un reper confirmat și de critica muzicală internațională. Evident, nu așteptam de la Rattle să reproducă aceeași pulsație ritmică a lui Walter în prima parte, ar fi fost absurd. Dar așteptam de la acest nivel ceva care să mă uimească și acel moment n-a venit niciodată în prima parte a simfoniei. Abia în partea a doua (Andante molto mosso) finețea orchestrei și cerința de expresivitate a lui Rattle s-au întâlnit miraculos, pentru ca în partea a patra, cea a furtunii, explozia celui mai bun ansamblu instrumental britanic să fie decisivă. Pe scurt, o viziune destul de contemplativă a muzicii lui Beethoven, compozitorul care a fost aniversat anul trecut în cele mai grele condiții dictate de pandemie (250 de ani de la naștere). Dar nu mai puțin, o interpretare tehnică departe de orice reproș.