Într-o marți, 31 August, la Ateneul Român
Program: Nordic Swans
Pärt: Swansong
Pärt: Passacaglia (pentru vibrafon și instrumente cu coarde)
Pärt: Fratres
Ceaikovski: Lacul lebedelor (simfonie dramatică, ar. Kristjan Järvi)
Filarmonica Mării Baltice
Viktoria Mullova – vioară
Kristjan Järvi – dirijor

Dar până la tema din titlu, câteva impresii despre concertul de după amiază, de la Ateneu. A fost al doilea recital al tinerilor baltici, cu un program așa cum sunt ei obișnuiți să cânte, fără partitură, în picioare (cei cărora le permitea instrumentul), uzând de clișeele teatrale inventate de orchestra Simón Bolivar a lui Dudamel. Și cu același efect asupra publicului: seducție, ovații în picioare etc.

Compozițiile lui Arvo Pärt sunt aproape necunoscute în sălile noastre de concert, deși muzica e atmosferică și nu prezintă dificultăți tehnice deosebite. Passacaglia și Fratres au fost cântate împreună, fără pauză, pentru a pune în valoare și mai bine personalitatea Viktoriei Mullova. O violonistă celebră, dublă câștigătoare a premiilor Sibelius și Ceaikovski, apoi protagonista unei evadări în Occident (1983) demnă de un scenariu de film de acțiune. A confirmat, înregistrând practic toate marile concerte pentru vioară pe discuri premiate și lăudate. Am avut ocazia s-o vedem la Festival în 2015, când a venit tot la Ateneu, cu Accademia Bizantina a lui Ottavio Dantone, pentru un întreg ciclu de concerte pentru vioară de Bach (unele dintre ele transpuse de pe alte instrumente), una dintre marile seri de la Ateneu în Festival, imposibil de uitat pentru sinceritatea și simplitatea interpretării. Din păcate, muzica lui Arvo Pärt s-a dovedit insuficientă pentru a crea aceeași emoție, pentru că pur și simplu a durat prea puțin pentru o artistă atât de mare. Însă bucuria regăsirii aceleiași simplități în Passacaglia, dublată de o expresivitate reținută  în Fratres, rămâne nealterată. 

Balticii au continuat cu un aranjament simfonic pentru muzica din baletul Lacul lebedelor sub gestica de break dance a lui Kristjan Järvi. Multă exuberanță, e și normal, atâta vreme cât suntem într-o sală de concert și muzica nu trebuie să servească ritmului balerinelor, dramă, bucurie, apoteoze la tot pasul, camuflând bine erorile cornilor, dar a funcționat. Publicul a capitulat fără luptă și fără morgă, apreciind și multele bisuri de la final. 

apoi, la Sala Palatului
Anatol Vieru: Memorial op. 118
Stravinski: Concertul pentru pian și instrumente de suflat
Șostakovici: Două piese pentru octet de coarde op. 11 (versiune pentru orchestră de coarde)
Hindemith: Simfonia Mathis der Maler
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin
Yeon-Min Park – pian – câștigătorea Concursului Internațional George Enescu 2020/2021
Vladimir Jurowski – dirijor

Concertul de la Sala Palatului a avut o cu totul altă dimensiune, mult mai dramatică. Mai întâi Memorial, compoziție târzie a lui Anatol Vieru, dedicată pogromului evreilor din Iași de la 1941. O lucrare contemporană din 1990, cu sonorități care vorbesc despre moartea oamenilor, dar și despre moartea muzicii. Solo-uri dezolante de flaut și fagot, ca la Șostakovici, mai pustiite încă. O muzică neplăcută, dar așa și Lista lui Schindler nu e un film despre care să poți spune că îți place — ce-ar fi de plăcut acolo? —, dar te impresionează și te bântuie. Aproape 20 de minute angoasante, cantonate într-un stil arid, care nu mai e foarte actual. Anatol Vieru era copil când s-a întâmplat pogromul și s-a salvat fugind. Un amănunt de care foarte puțini spectatori erau conștienți în absența unui caiet program. Însă, până la urmă, ceea ce rămâne în memoria lumii nu e viața compozitorului, ci creația lui. Un început bun pentru dezbaterea muzicală a serii de la Sala Palatului despre rolul intelectualului în viața cetății, în așteptarea simfoniei Mathis der Maler.

Un asemenea intelectual este și Vladimir Jurowski. Festivalul Enescu îi datorează o evoluție întinsă pe trei ediții. Iar Jurowski își asumă directoratul artistic cu toate responsabilitățile lui, dincolo de alcătuirea unui program. Astăzi a adus-o pe scenă, alături de el și de teribila Orchestră Radio din Berlin (nimeni alții decât infrastructura Tetralogiei wagneriene din 2013), pe câștigătoarea concursului Enescu, în Concertul lui Stravinski. Un gest de curaj. Ani de zile câștigătorii concursului Enescu nu mai ajungeau în Festival, ba chiar debuturile lor în stagiunile Filarmonicii de la Ateneu întârziau tot cu anii. Yeon-Min Park a cântat cu aplomb și feminitate o partitură în care e nevoie de multă personalitate pentru a face față orchestrației exuberante a lui Stravinski, fie ea și pentru un ansamblu de suflători. A ieșit bine, iar encore-ul solistei a demonstrat apoi și o virtuozitate uimitoare. 

Cele două piese ale lui Șostakovici erau inedite pentru mine. Jurowski a ales o orchestrație gonflată, octetul de corzi pentru care au fost scrise transformându-se într-o veritabilă orchestră, dar aranjamentul a funcționat. Muzica compozitorului sovietic se scalează foarte bine pe efective instrumentale mari și capătă și mai multă substanță. Cele două bucăți au fost practic aproape un trailer cinematic al unei simfonii, al aceleiași obsedante simfonii de Șostakovici, antitotalitară, camuflată sarcastic în realism socialist.

În fine, piesa de rezistență a fost simfonia lui Hindemith. Pentru spectatorul neprevenit, e o lucrare „interesantă”, un eufemism pentru a disimula plăcuta surpriză la descoperirea unor sonorități melodice și oftatul ușurat că n-a fost ceva dizarmonic și ultramodern. Dar unde e semnificația? Ce-a vrut să spună autorul? Răspunsul nu e în simfonie, ci în opera Mathis der Maler, prezentată în Festival de Orchestra Națională Radio, în 2017. Eroul ei este pictorul Matthias Grünewald, martor neputincios și temător al cruntelor războaie țărănești din 1524 din Germania, presărate cu atrocități, care l-au făcut să picteze scene ale crucificării lui Iisus din care lipsește orice speranță că acel cadavru ar mai putea învia vreodată. Simfonia Mathis der Maler  nu e nimic altceva decât tot un trailer al operei, oferit publicului înainte de creație, una care nu s-a mai întâmplat în Germania, ci la Zürich, în 1938, trei ani după finalizarea compoziției. Lupta lui Grünewald cu lumea în care trăia se oglindește în lupta lui Hindemith cu nazismul care-l interzicea, sub forma artei, sau a creației, cum vreți să-i spuneți. 

Evident că Valdimir Jurowski a condus cu siguranță o orchestră dincolo de orice reproș. Iar ultima parte, cea dedicată tabloului Ispitei Sfântului Anton, de asemenea cea mai puternică imagine și în pictura lui Grünewald și în opera lui Hindemith, a fost și cea mai impresionantă. În fond, aici muzica din operă este extinsă și simfonizată, iar Jurowski a profitat de armoniile dense ale partiturii, încheind seara apoteotic.