Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Enescu la Ateneu, Stravinski la Sala Palatului


într-o miercuri, 1 Septembrie, la Ateneul Român
Beethoven: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 61
Enescu: Octetul pentru coarde în do major op. 7 (aranjament pentru orchestră de coarde)
Orchestra de cameră din Lausanne
Christian Tetzlaff – vioară
Joshua Weilerstein – dirijor

Ansamblul din Lausanne are o lungă poveste de dragoste cu Festivalul Enescu, fondată pe două seri memorabile din 2009, când directorul lor muzical de atunci, Christian Zacharias, a cântat și dirijat integrala concertelor pentru pian ale lui Beethoven (iar în două după amieze ale aceleiași ediții a cântat și concerte de Mozart cu St Martin in the Fields). Succesul de atunci, un veritabil triumf (îmi amintesc sala Ateneului arhiplină la miezul nopții, cu mulți doritori nemulțumiți că n-au reușit să intre), a făcut să fie invitați apoi la aproape toate edițiile. Au cântat un Mozart de bună calitate, dar uneori cam placid, însă se pare că punctul lor forte rămâne Beethoven.

Christian Tetzlaff

Iată-i acum, revenind cu un nou director muzical, tânărul Joshua Weilerstein (34 de ani), abordând cu curaj Concertul pentru vioară cu Christian Tetzlaff solist. De ce invoc curajul? Pentru că acest concert arhicunoscut are nevoie de un solist cu temperament și inteligență mult peste medie ca să nu devină plictisitor. Iar Christian Tetzlaff n-a început promițător. Un violonist care evită sonoritatea opulentă, care renunță la Stradivarius în favoarea unui instrument mai modern, un om care suferă fizic când atinge coardele cu degetele. Dar marea noutate a venit odată cu cadența. Tetzlaff n-a folosit-o pe cea obișnuită, a lui Kreisler, ci una compusă chiar de el, cu totul neobișnuită, plină de fantezie dar la fel de riguroasă și, mai ales, nouă pe o scenă românească. Iar atunci când s-a terminat cea din prima parte și a revenit la partitura lui Beethoven, parcă era Menuhin, cu sonoritatea aceea candidă și reținută, tremurând și palpitând de emoție la fiecare notă. Larghetto a continuat în același fel, ca lumina unei candele în noapte, oprind respirații și încordând auzul spectatorilor. A convins, pentru a cuceri în final inimile tuturor, în aplauze fără reținere. A fost una dintre surprizele foarte frumoase ale Festivalului de până acum.

Și n-a fost unică, pentru că a urmat Octetul lui Enescu. S-a cântat în aranjamentul pentru orchestră, cele două cvartete având multe corzi dublate, ceea ce m-a făcut să-l compar cu cele două piese pentru octet de coarde ale lui Șostakovici din concertul de ieri al Orchestrei Radio din Berlin. Și a fost rândul lui Joshua Weilerstein să strălucească. O gestică clară și foarte sigură, care mi-a amintit de concertele lui Christian Badea din stagiunile Filarmoncii, a condus muzica lui Enescu spre un succes fără rezerve.  Weilerstein a profitat de materialul tematic atât de generos din compoziția tânărului Enescu (care avea doar 18 ani când a scris Octetul) și a pus accentul pe exuberanță și fantezie, evitând să se lase sedus prea mult de culoarea orchestrală. A fost un Octet energic, în special în ultima parte, o plăcere să-l audiezi, o surpriză pentru cei care nu-l știau, un moment memorabil.

apoi, la Sala Palatului
Stravinski: Potopul: o piesă muzicală (Alegorie biblică bazată pe povestea Arcei lui Noe)
Robert Powell – Narator, Noe, Soția lui Noe (rol vorbit); Vladimir Ognev – Vocea lui Dumnezeu; Bastian Kohl – Vocea lui Dumnezeu; Ivan Turšić – Diavolul
Stravinski: Variațiunile In memoriam Aldous Huxley
Stravinski: Simfonia pentru instrumente de suflat
Stravinski: Vulpea
Ivan Turšić, Alexander Fedorov, Bastian Kohl, Vladimir Ognev
Stravinski: Nunta (scene coregrafice pentru cor, soliști, 4 piane și percuție)
Sofia Fomina, Elena Manistina, Alexander Fedorov, Vladimir Ognev
Daniel Ciobanu, Andrei Licareț, Mihai Ritivoiu, Alexandra Silocea – pian
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin
Vladimir Jurowski – dirijor
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Iosif Ion Prunner – dirijorul corului
Carmen Lidia Vidu – regizor multimedia

La Sala Palatului, Jurowski l-a celebrat pe Stravinski, căruia i-a dedicat Festivalul de anul acesta, alături de Enescu, pentru că în 2021 compozitorul lui Sacre du Printemps este comemorat la jumătate de secol de la dispariție. O spun din capul locului: dincolo de cele trei mari partituri pentru balet de la începutul secolului trecut (Pasărea de foc, Petrușca, Ritualul primăverii), producția componistică a lui Stravinski, oricât de inovativă și de modernă a fost, a rămas în urmă: bună, dar nu genială, lăsând urme în istoria muzicii, dar fără să-i mai influențeze cursul. Am avut însă ocazia să ascultăm câteva lucrări pe care nu le întâlnim prea des în stagiunile simfonice de la noi. Dintre toate, Potopul a fost cea mai puțin interesantă. Pe un subiect biblic din Vechiul Testament, un Haydn compunea o catedrală muzicală. Stravinski a făcut o comedie scurtă. Și tocmai ironia e partea cea mai atractivă, deși ideile muzicale sunt destul de puține. Impecabil interpretată muzical, totuși punctul de atracție l-a reprezentat tot veteranul Robert Powell. Ce idee, să-l aduci pe scenă la 77 de ani pe actorul care i-a portretizat pe Iisus și pe Mahler în două filme celebre! 

31 aug_ Jurowski_RSB 04_fotoCatalinaFilip

Vladimir Jurowski

Variațiunile în memoria lui Huxley și Simfonia pentru suflători au fost momente care au lăsat să se întrevadă calitatea unei orchestre excelente, cu care partituri mai ample ar fi strălucit uimitor. Dar constrângerile generate de pandemie și distanțare au redus efectivele, lăsându-ne doar să ghicim și să visăm la zilele de altădată, când se putea orice. 

Dar și apetitul pentru spectacol a fost bine servit de Renard și Les Noces, o operă de cameră, respectiv muzica pentru baletele târzii ale trupei lui Diaghilev, inspirate bine de folclorul rus, dar tot la fel de bine și distanțate de reducția Ceaikovski-Mussorgski prin care privim acest filon popular. Soliștii au fost excelenți, ruși toți, idiomatici și foarte în largul lor. În special basul Vladimir Ognev, aflat într-o dispoziție cuceritoare. 

Aș putea spune că mi-a plăcut mai mult Renard decât Les Noces pentru că în ultima lucrare, deși lăsată la final în chip de cap de afiș, echilibrul dintre cor, soliști și cele patru piane n-a fost întotdeauna ideal, corul dominând discursul muzical destul de mult, ceea ce a împiedicat uneori ca arta celor patru pianiști români să fie sesizabilă.  Sau poate cei din urmă, obișnuiți mai mult să fie soliști unici în concertele pe care le susțin, nu s-au adaptat contextului. În orice caz, și de data aceasta cvartetul vocal a fost cel mai bun. 

În fine, proiecțiile video realizate de Carmen Vidu nu puteau fi decât ilustrative, însă e cert că stilistica regizoarei a evoluat mult în ultimii ani, de la acel Œdipe din 2017. Din acest punct de vedere, tot Renard a fost cel mai interesant concept, în care fabula și muzica s-au întâlnit fericit în imagini cu tentă contemporană, cu personaje simpatice.

Păcat că Festivalul Enescu are o anumită cadență, evenimentele se succed prea rapid pentru a permite repetiții care să implice și soliștii vocali rămași, în aceste condiții, mereu în posturi de oratoriu. În mod normal Festivalul, după succesul operelor prezentate în concert, ar trebui să evolueze natural și spre producția propriu zisă de operă, cu decoruri, costume și mișcare de scenă. Suntem însă la sfârșitul unui ciclu managerial, viitorul e departe de a fi liniștitor, așa că, deocamdată, nu putem decât să mulțumim că partea dramatică există, chiar cu aceste limite. Voi reveni curând asupra acestui subiect, cel al viitorului bienalei Enescu.

2 comentarii la “Enescu la Ateneu, Stravinski la Sala Palatului

  1. Despre Opera
    septembrie 2, 2021

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Dan Nicolescu
    septembrie 2, 2021

    L-am ascultat recent ( 2 Iulie 2021 ) pe Christian Tetzlaff cintind Concertul de Beethoven cu aceasta de-a dreptul fabuloasa cadenta la Rencontres Musicales d’Évian . A fost excelent desi, parca si aici ,cu un inceput usor ezitant, mai comun, dar suplimentul oferit , Andantele din Sonata for No. 2 in A minor de Bach, a fost coplesitor.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.492 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: