într-o joi, 2 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Simfonia nr. 31 în re major K. 297/300a, Paris
Schumann: Concertul în la minor pentru pian și orchestră op.54
George Benjamin: Canon și Fugă
Haydn: Simfonia nr. 82 în do major Hob. I:82, Ursul
Orchestra de Cameră din Lausanne
Cristian Budu – pian
Joshua Weilerstein – dirijor

A doua zi de concert a elvețienilor a fost mai puțin fastă decât prima, dar interesantă, mai ales pentru prezența pianistului Cristian Budu, brazilian cu părinți români, câștigător al concursului Clara Haskil în 2013, urmat, după trei ani, de un debut discografic aplaudat cu un disc de Bagatelle și Preludii de Beethoven, respectiv Chopin.

În deschiderea după amiezii, a fost însă Simfonia Paris a lui Mozart, o bijuterie, interpretată cu entuziasm și dirijată cu energie de Joshua Weilerstein, dar relevând, în același timp, și limitele acestui ansamblu. La fel ca în ultimele apariții sub conducerea lui Christian Zacharias la Festival, cu programe de Mozart, agreabilul a dominat, ca idee generală urmărită cu obstinație. Însă o eleganță nu atât naturală cât construită, ca un zâmbet profesionist care se transformă într-un rictus când te apropii de el. Contrastele dinamice tare-încet au înlocuit expresivitatea și vibrația. Având în vedere că s-a cântat pe instrumente moderne, standardul în domeniu ar fi Academy of St Martin in the Fields (prezenți și ei în Festival săptămâna viitoare), dar suntem departe de sonoritatea rezonantă a britanicilor. Cu toate acestea, articulația a ridicat mult mai puține probleme decât cele insurmontabile cu care se confruntă indisciplinatele falange românești, astfel că impresia generală a rămas foarte bună. Dar nu prin comparație cu cei mai buni din acest repertoriu, ci cu cei mai slabi.

Situația s-a schimbat radical în Concertul de Schumannn. Un etalon recent ar fi concertul de la Ateneu al  Danei Ciocârlie, aureolată de premiul Chocs de l’année al revistei Classica, cu Christian Badea dirijând orchestra Filarmonicii, acum doi ani. Însă Cristian Budu e o specie de pianist aparte. O tușă fermă, à la Lipatti, sobră și sensibilă în același timp, a făcut captivantă prima parte a Concertului. Foarte sobru și concentrat, pianistul brazilian a oferit o lectură atentă și minuțioasă în continuare, pe care acompaniamentul lui Weilerstein a completat-o cu vervă și în final a rezultat un moment foarte bun. Dublat de un encore sud-american, un vals cu care Dudu a cucerit o audiență deja impresionată și surprinsă de maturitatea artistică a acestui promițător pianist.

Canonul și Fuga de Benjamin n-au ridicat nici un fel de probleme, dar merită amintite pentru clasicismul lor, neobișnuit pentru un compozitor contemporan, autor de opere moderne precum Written on Skin sau Lessons in Love and Violence. Însă plictiseala a revenit în Simfonia de Haydn, în care problemele legate de expresivitate s-au accentuat. Haydn e părintele simfoniei și seamănă mult cu Mozart în acest sens, dar fără aceeași spontaneitate, ceea ce a făcut ca maniera în care a fost cântată de ansamblul din Lausanne să sune destul de mecanic și monoton. Au fost patru părți executate tehnic impecabil, dar la fel de perfect anodine. Referința contemporană pentru această muzică rămâne Giovanni Antonini cu Il Giardino Armonico și Orchestra din Basel (cu care a făcut un Don Giovanni electrizant la ediția din 2019 a Festivalului) și proiectul său Haydn 2032, în care înregistrează integrala simfoniilor compozitorului, de o vervă și o culoare cu totul neobișnuite.

Cu toate acestea, cele două după amieze ale Orchestrei de Cameră din Lausanne rămân memorabile pentru concertele lui Tetzlaff și Budu și pentru excelentul Octet al lui Enescu.

apoi, la Sala Palatului
Dvořák: Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104
Brahms: Simfonia nr. 2 în re major op. 73
Filarmonica Della Scala
Daniel Müller-Schott – violoncel
Andrés Orozco-Estrada – dirijor

Reluarea stagiunii la Teatro alla Scala bate la ușă, astfel încât Riccardo Chailly n-a însoțit la București ceea ce pare a fi rotația secundară a orchestrei filarmonice milaneze, însă Andrés Orozco-Estrada n-a avut probleme în încercarea de a seduce publicul de la Sala Palatului. Cu atât mai mult cu cât programul ales, foarte romantic, se potrivește ideal temperamentului unei orchestre de operă.

Concertul lui Dvořák a suferit în primul rând tocmai din cauza Sălii Palatului. Deloc prietenoasă cu sunetul delicat al violoncelului, acustica a diminuat parcă și mai mult contribuția lui Daniel Müller-Schott, acoperit deseori de falanga milaneză. Cu toate acestea, lectura sa a fost îngrijită, dar departe de temperamentul unui Misha Maisky la Ateneu, acum doi ani. Atacuri prea delicate în prima parte, subtilități strivite de o sală în care doar alămurile strălucesc cu adevărat, eforturile tânărului cellist au fost lăudabile, dar în final nu foarte impresionante. De partea cealaltă, orchestra a triumfat, duelându-se de la egal la egal cu cele mai redutabile ansambluri simfonice europene.

Simfonia a doua de Brahms a funcționat cel mai bine, romantismul ei a venit foarte bine unei falange cu corazón, deprinsă din muzica de operă să reacționeze imediat la gestica entuziastă a lui Andrés Orozco-Estrada, dar având și un simț înnăscut al nuanței, al sunetelor languroase cu care Brahms și-a populat capodopera. Astfel, când corzile au atacat tema a doua a primei părți, „cântecul de leagăn” cum i se mai spune, am simțit imediat starea aceea în care îți spui, ascultând: „Asta este, despre asta e vorba!”. Și a continuat așa până la sfârșit. În special secțiunile de corzi au funcționat excelent, prevalând asupra celorlalte partide și făcând uitate imediat unele ezitări ale suflătorilor (mai puțin cornii din debutul Uverturii operei Die Freischutz oferită ca bis). Succesul a fost imediat, cred că până acum a fost cea mai aplaudată orchestră din Festival.

Post scriptum: Am aruncat o privire și pe transmisiunea online de pe website-ul Festivalului Enescu și am observat că sunetul violoncelului diferă foarte mult de ceea ce am auzit în sală. Preluarea din mixer are o definiție foarte bună, claritatea instrumentului este exemplară. Cu toate acestea, monotonia interpretării nu dispare. Având în vedere că sunetul din Sala Palatului este amplificat în niște boxe mari atârnate de tavan, este foarte posibil ca experiența sonoră să difere semnificativ în diverse locuri din sală.