într-o vineri, 3 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9
Mozart: Concertul nr. 3 în sol major pentru vioară și orchestră K. 216
Dvořák: Simfonia nr. 9 în mi minor op. 95, Din lumea nouă
Filarmonica della Scala
Julian Rachlin – vioară
Andrés Orozco-Estrada – dirijor

Prima săptămână de Festival s-a încheiat cu o nouă întâlnire cu orchestra legendarului Teatro alla Scala, denumită, atunci când face concerte simfonice, Filarmonica. În anii ’80, după o perioadă lungă de puternică sindicalizare a muzicienilor de la Scala, nivelul artistic al orchestrei a început să sufere. Claudio Abbado a înființat Filarmonica în 1982, însă Riccardo Muti este cel care a dus mai departe lucrurile, înființând o stagiune simfonică. Astfel, instrumentiștii au ieșit din fosă, dând ochii cu publicul și asumându-și repertoriul simfonic, rar vizitat până atunci. Rezultatul s-a văzut repede și am avut ocazia să-l constat atunci când am fost la Teatro alla Scala pentru a vedea o operă: orchestra era absolut impresionantă, era primul și cel mai important solist. Am revăzut-o în diferite ediții ale Festivalului Enescu și cred că oricine poate admite că se bate de la egal la egal cu toate forțele muzicale ale lumii.

Așa că nu e chiar o surpriză că, în al doilea lor concert de la Enescu 2021, au abordat fără nici un complex Suita nr. 1, această „capodoperă scălâmbă”, cum o numea Pascal Bentoiu, pentru că ineditul Preludiu la unison și Menuetul lent care îi succede umbresc celelalte părți ale lucrării. Însă Andrés Orozco-Estrada nu s-a pierdut în astfel de considerații, reușind să facă din Suită aproape o simfonie, care a sunat unitar de la un capăt la altul, declanșând aplauzele spontane ale publicului, pe cât de surprinse, pe atât de sincere. Unisonul a fost impecabil, tehnica instrumentală fiind nu doar ireproșabilă, ci adăugând culoare oriunde se putea, iar ultimele două părți au avut o încărcătură dramatică pe care numai experiența din Operă o poate adăuga.

Unul dintre clișeele reductive cele mai des întâlnite, când vine vorba de muzicienii italieni, este că nu cântă extraordinar decât opera lor și că Mozart, cu atât mai mult muzica lui simfonică, nu le-ar veni la îndemână. Dar să nu uităm de Guido Cantelli, genialul dirijor de la Scala, dispărut tragic într-un accident de avion la numai 36 de ani, și de minunatele sale spectacole cu Così fan tutte, sau de legendarul Don Giovanni înregistrat de Giulini (chiar dacă la conducerea unei alte orchestre, dar dirijorul provenind din chiar inima teatrului de operă milanez). La Scala a demonstrat întotdeauna că Mozart e la el acasă pe acea scenă, ba chiar într-un fel diferit, dar la fel de extraordinar cu felul în care era cântat la Viena. Drept urmare, Concertul pentru vioară nr. 3 a decurs excelent pentru orchestră, într-un mare stil, atașant la nebunie. Acompaniamentul pe care i l-au oferit lui Julian Rachlin a fost unul de mare clasă, în condițiile în care pe scenă ansamblul era supradimensionat față de cerințele partiturii, reușind, cu toate acestea, să livreze suplețe și eleganță. Însă violonistul lituanian a fost nervos în prima parte, grăbind multe din începuturile frazelor muzicale solistice, riscând (și evitând totuși) să se desincronizeze. Și-a luat revanșa însă în Adagio din partea a doua, unde a lăsat o mărturie sonoră a sensibilității sale artistice și  în care delicatețea arcușului s-a întâlnit miraculos cu rigoarea mânii stângi cu care controla corzile viorii. Iar în ultima parte, nervozitatea aproape a dispărut, consolidând astfel o rendiție excelentă a acestui superb Concert. Rachlin a încheiat cu un encore previzibil din Bach. 

După pauză, Simfonia „americană” a lui Dvořák a expus din nou calitatea excelentă a falangei italiene. Însă Andrés Orozco-Estrada a tratat iconoclast lucrarea, ca și cum ar fi fost o simfonie de Brahms. A funcționat foarte bine în ultimele două părți, în special în pasajele mai agitate, dar în prima parte și în Largo n-a existat nimic din tristețea slavă sau din aerul american al preeriilor, așa cum a reușit, de exemplu, Chistian Badea alături de Filarmonica din Sankt Petersburg în 2019, și chiar cu Filarmonica George Enescu acum câteva stagiuni. Dirijorul columbian a oferit o lectură corectă, dar impresia a fost aceea a unui text literar fără nici o greșeală gramaticală, cu acordurile și virgulele la locul lor, dar fără diacritice. A fost ca diferența dintre Dvořák (care se citește dvorjac) și Dvorak (care se citește greșit, așa cum e scris). Cu toate acestea, finalul simfoniei și, în general, materialul tematic din ea sunt atât de frumoase, încât succesul a venit cu ajutorul acestei excelente orchestre de operă.

Însă orice critică, oricât de mică, încetează în momentul când Filarmonica della Scala oferă ca bis o piesă în care sunt imbatabili. Aceasta a fost uvertura operei Il bariere di Siviglia, atât de riguros, de idiomatic și de savuros redată încât face ca versiunea pe care o cântă orchestra ONB să pară un fel de cover version care aduce vag cu originalul. A fost, în același timp, și o invitație la Milano, pentru că pe 30 Septembrie vor prezenta o nouă producție a celebrei opere a lui Rossini.