Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Muzică și politică: Vengerov și Măcelaru


într-o luni, 13 Septembrie, la Sala Palatului
Șostakovici: Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră op. 77
Dutilleux: Mystère de l’instant pentru orchestră de coarde, țambal și percuție
Ravel: Daphnis și Chloé, Suita nr. 2
Orchestra Națională a Franței
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Maxim Vengerov – vioară
Cristian Măcelaru – dirijor

Acum doi ani, tot la Enescu, Vadim Repin oferea o versiune de neuitat a Concertului pentru vioară al lui Șostakovici, cu un Scherzo într-adevăr diabolic și o Passacaglia apăsătoare și lentă. Îl acompania Christian Badea la conducerea Filarmonicii din Sankt Petersburg, cea care a creat lucrarea în 1955.

Acum, la București l-am avut pe scenă pe celălalt siberian, Maxim Vengerov (născut în același oraș ca Repin, Novosibirsk). Și ce concert! Unul compus de Șostakovici pentru tânărul David Oistrakh, deja o celebritate în Uniunea Sovietică la 16 ani. Dar, în același timp, un concert a cărui premieră avea loc în plină cenzură instaurată de Jdanov, de unde și aprecierea muzicii din prima parte drept o „suprimare a sentimentelor”.

Seara de la Sala Palatului a început cu sunetul viorii lui Vengerov, un sunet mic, trist, dezolant. Orchestra Națională a Franței l-a însoțit cu delicatețe. Cristian Măcelaru dirija atent. A fost puțin sub un sfert de oră apăsătoare, după care violonistul rus a atacat teribilul Scherzo cu toată virtuozitatea de care era capabil. Vengerov, folosind arcușele lui Heifetz, vede acest concert, pe care l-a înregistrat acum mulți ani cu LSO și Rostropovici (un disc ajuns repede o piatră de fundament a carierei sale), într-un mod diferit de viziunea sumbră a lui Oistrakh și Mravinski. Drept urmare, având în vedere și nuanțele orchestrei care-l acompania, viziunea lui mai lasă loc pentru speranță, dar nu foarte multă. Passacaglia a curs tânguitor și liric, iar Presto-ul final, infernal din punct de vedere tehnic, a ridicat sala în picioare. Un encore, iarăși Sarabanda lui Bach, cred că pentru a șasea oară la acest festival, și Vengerov a cedat locul lui Cristian Măcelaru și orchestrei sale, National de France.

A urmat Mystère de l’instant, o compoziție finalizată cu o ultimă revizie în 1995 a lui Henri Dutilleux, pe care n-am mai audiat-o până acum. Începutul amorf e derutant, dar dezvoltarea e superbă, cu polifonii ingenioase în care se integrează și un țambal. O alegere foarte interesantă a lui Cristian Măcelaru pentru programul primului concert la București la conducerea orchestrei sale principale. Sau, mai degrabă, a unei părți a ei, pentru că nu necesită decât un mic ansamblu de corzi și percuție pe lângă ineditul țambal.

În fine, suita a doua din muzica pentru baletul Daphnis et Chloé a lui Ravel l-a lăsat pe dirijorul român cu întreaga orchestră pentru încă un sfert de oră. Cam puțin, dar a fost interesant. Inefabilul primelor măsuri a crescut frumos în intensitate până la punctul în care corzile și vocile corului Filarmonicii George Enescu aproape că s-au confundat, producând un efect estetic deosebit. E o performanță, pentru că acest cor e obișnuit să cânte destul de tare, după cum s-a văzut în Nunta lui Stravinski, când a acoperit destul de rău cele patru piane. Progresia dramatică pe care a urmat-o Cristian Măcelaru a pornit însă chiar de la acest sunet tare, astfel încât, pe măsură ce lucrarea avansa, balansul orchestrei se strica tot mai mult, până când instrumentele de lemn au ajuns să fie acoperite de corzi și alămuri. Percuția a devenit bubuitoare și, de pe la jumătatea lucrării încolo, în afară de solouri, nu s-a mai auzit absolut nimic din direcția lemnelor. Finalul a fost o apoteoză zgomotoasă și grandilocventă, în care toată finețea sofisticată a lui Ravel a fost sacrificată pentru obținerea unui succes facil. A fost cu atât mai bizar la aplauze, când dirijorul a ridicat în picioare tocmai partidele de lemne pentru a fi aclamate în primul rând. Pentru ce? Poate drept compensație că i-a sacrificat.

Publicul a fost sedus însă, cerând bisul, oferit imediat prin Bacchanala din opera lui Saint Saëns, Samson et Dalila, în care isteria a înlocuit senzualitatea, iar orgia ritualică a devenit marțială ca un marș triumfal. Și brusc am avut senzația că-l văd pe Horia Andreescu la pupitrul unei orchestre bune, la fel de extrovertit și de populist. Dar Măcelaru a mers și mai departe, oferind un al doilea bis, Hora Mărțișor a lui Grigoraș Dinicu, dirijată cu o frenezie foarte apreciată de publicul atins de delir, care a început să aplaude ritmic în picioare, în Sala Palatului. Incredibil final al unei seri care începuse cu Șostakovici!

Sunt convins că spectatorii au plecat bine dispuși acasă, ca după o masă copioasă. Pentru puțini dintre ei trebuie să fi fost și grea, simțind totuși un ușor disconfort nemărturist. Mai ales atunci când încercau să-și aducă aminte de la ce a pornit totul: nu atât de la un mare artist ca Vengerov, cât de la drama „sentimentelor suprimate” din pustiitoarea muzică a lui Șostakovici. Una pe care întâlnirea românului Măcelaru cu românii din Sala Palatului a pulverizat-o final și fatal.

Cristian Măcelaru este o opțiune pentru direcția artistică a Festivalului Enescu, după Vladimir Jurovski. Una destul de logică, având în vedere CV-ul lui, deși argumentul cel mai puternic și futil pe care-l oferă este „calitatea” de a fi român. Dar după această seară, la finalul căreia m-am simțit stânjenit la primul bis și de-a dreptul rușinat la al doilea, devine importantă o întrebare. Cum va arăta programul lui Enescu 2023 după o asemenea dramaturgie muzicală ridicolă din programul serii de azi?

Iar mâine urmează ceva similar, ba chiar mai (sic!) „triumfător”, cu proiecții video pentru Poema română a lui Enescu, după Messiaen. Oare ce encore ne va mai fi oferit, ducând pe noi culmi „patriotismul”? Îmi e și frică să mă gândesc.

3 comentarii la “Muzică și politică: Vengerov și Măcelaru

  1. Despre Opera
    septembrie 14, 2021

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Pingback: Muzică şi politică: Vengerov şi Măcelaru | Alexandru Pătraşcu – Info Ciorogarla

  3. Nicolae Badea
    septembrie 17, 2021

    Corul NU a acoperit pianele in “Nunta”, pentru cine era in sala. Auz mai adaptat muzicii vocale sau biased perspective?

    Lemnele nu s-au auzit atunci cand nu aveau de cantat. Inversul partiturii lui Lahav Shani, care s-a vazut cand nu era acolo.

    Finalul din Daphnis si Chloe e apoteotic, ca si in Bolero sau in Alborada del gracioso. « Finetea sofisticata a lui Ravel » se aude si in forte. Oricum, nu acolo a fost sacrificata. Lemnele au cantat ce trebuie si cum trebuie.

    „Isteria a înlocuit senzualitatea, iar orgia ritualică a devenit marțială ca un marș triumfal”. Sa intelegem ca “marsul triumfal” a fost totodata martial si isteric? Un oximoron inedit?

    « Dar după această seară, la finalul căreia m-am simțit stânjenit la primul bis și de-a dreptul rușinat la al doilea » : de ce ? Elitism, nu gluma ! In vremuri « inclusive », globalizatoare ?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.488 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: