Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

ReJoyce! și a doua seară a Naționalei Franței


într-o marți, 14 Septembrie, la Ateneul Român
Recital Joyce DiDonato și Il Pomo d’Oro
Gli antichi – arii și fragmente instrumentale de Salamone Rossi, Claudio Monteverdi, Antonio Cesti, Giovanni Battista Buonamente, John Dowland
I Moderni – arii și fragmente instrumentale de Johann Adolph Hasse, George Frideric Handel, Jean-Philippe Rameau

Turneul My Favourite Things al mezzo-sopranei Joyce DiDonato împreună cu ansamblul Il Pomo d’Oro a ajuns și la Enescu 2021, după festivalurile din vară de la Edinburgh, Salzburg și Grafenegg. Programul include arii baroc pe care le putem regăsi într-o compilație intitulată ReJoyce!, un Best of al artistei americane din 2013.

În general ocolesc recitalurile de operă, preferând spectacolele, așa că n-am fost în 2019 la concertul ei de la Ateneu și regret acum, după întâlnirea de astăzi. DiDonato e o mare artistă în primul rând, dificil de încadrat într-un fach, pentru că repertoriul ei e foarte extins, de la Monteverdi la Strauss. O voce al cărei timbru nu este extraordinar (pentru asta există Kathleen Battle, Angela Gheorghiu etc.), dar suficient de distinct încât s-o recunoști cu ușurință, o voce de dimensiuni medii care a umplut perfect auditoriumul Ateneului, cu atât mai mult cu cât ansamblul Pomo d’Oro a fost aproape infim în prima parte, o dicție nu prea clară, toate acestea sunt atribute care devin neimportante în fața muzicalității, atitudinii și personalității artistei.

Cele două părți ale recitalului, intitulate amuzant Anticii și Modernii, au opus compozitori din secolul XVII și XVIII, în prima parte numărul de muzicieni acompaniatori fiind redus la numai cinci, pentru ca, în a doua, partida de viori să crească semnificativ și să se completeze și cu un fagot. Primele două arii de Monteverdi și Cesti au încălzit atmosfera și vocea sopranei, care s-a dezlănțuit în aria Ottaviei,  Addio Roma, addio patria, din opera lui Monteverdi, L’incoronazione di Poppea. A fost primul moment de interpretare teatrală, cu lacrimi și accente care păreau specifice doar verismului, funcționând cât se poate de eficace și aici. O lamentație îndurerată, punctată de momente de revoltă, aria i-a dat ocazia artistei să etaleze coloratură, agilitate și multă expresivitate, fără a ieși din stilul baroc nici o clipă. Câteva minute mai târziu, DiDonato concediază muzicienii din jurul ei, reținându-l pe doar pe Gianluca Geremia pentru a o acompania la theorba (un fel de lăută cu multe corzi și gât dublu, din care unul mai lung) în Come again, sweet love, de John Dowland. Un moment de intimitate muzicală, memorabil.

Joyce DiDonato

„Modernul” Handel a extins orchestrația, muzica a luat amploare, concertul a decolat, din ce în ce mai incitant. Rameau i-a adăugat subtilitate și delicatețe, chiar și atunci când orchestra cânta Furtuna din Indiile galante. DiDonato s-a avântat tot mai mult, vocea i-a alunecat periculos la întoarcerea la Handel în ultima arie din Ariodante, Dopo notte, recuperând însă pentru a reveni spectaculos la abilități extinse mult în registru grav și asta a fost aproape tot, făcând publicul Ateneului să aplaude cu generozitate.

Un encore, o arie, tot de Handel, despre furie, nimic altceva, dar furie împotriva pandemiei, după cum a explicat Joyce, a aruncat publicul în caruselul emoțiilor, chiar în ziua în care România atinge aproape 4.000 de cazuri de îmbolnăvire. De la negare, pentru că toți am sfidat pandemia venind la concert, la furia din muzica lui Handel, fără să ne dăm seama, ne-am trezit în acest concert fixați de modelul Kübler-Ross, pentru că ovațiile în picioare și florile au ajuns până la punctul în care DiDonato a început să plângă. Ne-a povestit despre speranță, introducând ultimul encore, un număr din oratoriul Theodora, în care totul este numai despre asta, iar cuvintele cheie sunt endless light, lumină fără sfârșit. A urmat o muzică în care o mare artistă ne-a făcut pe noi să ne emoționăm până la lacrimi, să sperăm și să aplaudăm ca nebunii. Ce simplu e pentru o mare artistă să ajungă aici! N-a avut nici o clipă nevoie de vreo Periniță simfonizată.

apoi, la Sala Palatului
Messiaen: Les Offrandes oubliées
Grieg: Concertul pentru pian și orchestră în la minor op. 16
Enescu: Poema română op.1
Ravel: La Valse
Nona Ciobanu, Peter Koris – regizori multimedia
Denis Matsuev – pian
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Orchestra Națională a Franței
Cristian Măcelaru – dirijor

A doua seară a Orchestrei Naționale a Franței a fost mai puțin apoteotică decât mă temeam. Messiaen, inefabil, cu o lucrare cu substrat religios și care, în concertul din debutul stagiunii simfonice de la Paris, era cuplată cu Dutilleux de ieri, pentru că avea o tematică asemănătoare. Apoi Grieg și Concertul său, într-o viziune atletică sub tușa lui Denis Matsuev, cel pe care l-am admirat dezlănțuit în Rachmaninov 3 în două rânduri la Festival, acum capabil și de finețe în Adagio, dar nu și de poezie, revenind vulcanic în transcripția pentru pian a unei secvențe celebre din Peer Gynt oferită ca un prim encore, pentru a rămâne iar singuri cu Măcelaru și forțele muzicale franceze în a doua parte a serii.

Proiecțiile video ale Nonei Ciobanu pentru Poema română s-au dovedit o idee  nefericită, impunând audienței un clișeu vizual care o obliga să vadă în muzică aceeași carte poștală a unei României pitorești, distrăgând atenția de la solemnitatea muzicii tânărului Enescu. O parte din public s-a ridicat în picioare la final, când Poema citează muzical Imnul regal, de data asta în prezența președintelui republicii, aflat în Sala Palatului, iată o altă dovadă a stângăciei programului de concert din partea unui dirijor de la care se așteaptă lucruri mărețe în acest sens. În fine, Valsul lui Ravel a virat din nou înspre acea dinamică limitată, redusă la încet și foarte tare, cu alămuri nestăpânite și corzi excesive, sub entuziasmul fabricat al baghetei lui Cristian Măcelaru.

Dar Ibert, bisul oferit urgent după primele ovații, n-a mai provocat catharsisul patriotic și colectiv de cu o seară înainte, așa că Măcelaru a târât iarăși Orchestra Națională a Franței prin folclorul simfonizat de Dan Dediu, de data aceasta un adevărat medley de „voie bună” în fața căruia am cedat, părăsind sala în grabă, așa cum și alți spectatori o făcuseră înaintea mea.

Un comentariu la “ReJoyce! și a doua seară a Naționalei Franței

  1. Despre Opera
    septembrie 15, 2021

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.488 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: