într-o vineri, 17 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Sonata nr. 32 în si bemol major pentru vioară și pian K. 454
Enescu: Sonata nr. 2 în fa minor pentru pian și vioară op. 6
Strauss: Sonata în mi bemol major pentru vioară și pian op. 18
Ravel: Tzigane
Maxim Vengerov – vioară
Polina Osetinskaia – pian

A doua întâlnire cu Maxim Vengerov la Enescu 2021 (după Concertul de Șostakovici cu Orchestra Națională a Franței dirijată de Cristian Măcelaru) a fost în intimitatea Ateneului, într-un recital cameral cu sonate pentru vioară și pian. Partenera lui Vengerov a fost Polina Osetinskaia, o pianistă mai puțin celebră decât starul viorii, care și-a asumat rolul secundar în această după amiază.

Poate că, din cauza acestei convenții, prima sonată a fost destul de ternă. E adevărat însă că Vengerov are o viziune personală asupra muzicii lui Mozart, căutând mereu să se diferențieze de interpretările standard ale zilei. Și pianul Steinway al Ateneului a reverberat prea amplu pentru această superbă sonată destinată unui concert susținut de compozitor la pian și o violonistă italiancă, în 1784. Stilul lui Mozart înclina spre staccato, așa cum era descris de contemporani, or, ceea ce am auzit la Ateneu din partea Polinei Osetinskaia era o un flux abundent de sunete romantice. N-ar fi trebuit să impacteze decisiv, dar Vengerov a urmat cam același stil, accentuând prea puțin, Andantele fiind destul de plat.

După acest început, Sonata nr. 2 de Enescu n-a captivat nici ea prea mult. Deși e scrisă la 18 ani, compoziția este finisată cu maturitate și are o subtilitate intrinsecă, abia în finalul ei temele folclorice sunt mai evidente și mai vioaie. Vengerov a avut nevoie de partitură, ceea ce nu e un lucru rău în sine, dar prima mișcare a curs destul de banal. Discografia Sonatei nr.2 nu abundă de nume mari, e dominată de soliști români, însă cred că temperamentul unui Ștefan Tarara captat de o înregistrare de studio din 2016 are multe de spus. Vengerov a cântat-o corect și politicos în cea mai mare parte a timpului, declanșând mai multă energie în ultima parte, Vif, unde temperatura recitalului a mai crescut un pic.

După pauză și lunga încălzire a soliștilor din prima parte a recitalului, lucrurile s-au schimbat. Lirismul și virtuozitatea Sonatei Op. 18 a lui Richard Strauss a găsit în cei doi soliști toate calitățile necesare unei bune rendiții. Aici Vengerov a strălucit, în special în Improvizația din partea a doua, când a început să semene cu un Heifetz, adoptând o frazare inteligentă, ca și cum vioara lui ar fi vorbit în timp ce cânta. De partea cealaltă, Osetinskaia l-a susținut discret, urmându-i toate intențiile cu o delicatețe care contrasta frumos cu discursul ferm al violonistului.

În fine, Tzigane și-a atins toate scopurile și efectele urmărite de Ravel prin tehnica fulgurantă a lui Vengerov. Toate pizzicato-urile cu mâna stângă și atacurile rapide, în culori întunecate, au părut o jucărie pentru violonistul rus. Dacă ar fi fost acompaniat de o orchestră, efectul ar fi fost și mai spectaculos, dar și așa, Osetinskaia l-a acompaniat cu aceeași eficacitate ca în restul concertului și succesul ultimei piese a fost imediat. Și poate pentru a compensa pentru prima parte a recitalului, Vengerov a oferit cu generozitate patru bisuri unui public foarte cald, care, fiind astfel flatat, ar fi fost în stare să-l asculte până dimineață.