într-o sâmbătă, 18 Septembrie, la Sala Palatului
Mahler: Simfonia nr. 3 in re minor
Wiebke Lehmkuhl – alto
Corul Filarmonicii „George Enescu” (Iosif Ion Prunner – dirijor)
Corul de Copii al Radiodifuziunii Române (Răzvan Rados – dirijor)
Orchestra Tonhalle, Zürich
Paavo Järvi – dirijor

Cred că azi a fost pentru prima dată în această ediție a Festivalului când am văzut un dirijor îndrăznind să le arate corzilor interiorul palmei, cerându-le să cânte mai încet. Și tot pentru prima dată am văzut un dirijor care cere explicit expresivitate cu gestul acela al degetelor strânse spre piept: Give it to me, give me your soul! Poate că a mai făcut-o în concertul de deschidere, de la care am absentat, dar acel eveniment e deja uitat. Poate au făcut-o și alți maeștri și n-am văzut eu.

Paavo Järvi n-a făcut gesturile astea întâmplător în fața celor de la Tonhalle, o orchestră pe care o manageriază artistic din 2017. La Sala Palatului, acolo unde cel mai bine se aud alămurile și percuțiile, dirijorul estonian a avut de construit muzică vreme de o oră și jumătate, după planurile arhitecturii colosale din partitura Simfoniei nr. 3 de Mahler. E o simfonie care nu-și propune nimic mai puțin decât totul, vrând să epuizeze întreg evantaiul emoțiilor umane, atunci când cele șase părți nu sunt altceva decât înțelegerea sa asupra lumii, de la munți, flori, animale, oameni și până la îngeri și iubire.

Prima parte a simfoniei este enormă, cu momente de explozie care l-au inspirat pe Șostakovici și i-au definit traiectoria componistică. Tentația este ca aceste climax-uri să fie tratate ca și cum ar fi Bruckner, de o solemnitate direct proporțională cu dimensiunile acestei părți. Järvi e un dirijor mult prea experimentat ca să cadă în această capcană, preferând să păstreze un echilibru cu momentele mai „ușoare”, menținând permanent o stare de tensiune, de suspans, care te făcea să aștepți mereu ce va urma. Poate că apetitul pentru dezlănțuiri „zguduitoare” al unora a fost nesatisfăcut, însă ansamblul primei părți a fost un model de coerență dramatică.

Menuetul părții a doua a avut eleganță și o nostalgie atașantă, dar și momentul când a început să iasă la rampă excelenta concert maistru, Julia Becker. Partea a treia a continuat la fel de rafinat, fără grabă, dar rămânând alertă. Marele final, cu acea creștere grandioasă, a rămas axat tot pe subtilitatea culorilor orchestrale. Versurile lui Nietzsche din Așa grăit-a Zarathustra au dezvăluit-o pe Wiebke Lehmkuhl, o contralto autentică, tot mai greu de găsit astăzi, declamând cu o serenitate tristă profunzimea unei dureri mute. Ideal contrast cu corul de copii care a urmat. Ca să fiu sincer, m-am temut un pic pentru această parte în care ansamblurile vocale ale Filarmonicii și Radioului au fost aduse pe aceeași scenă. Dar Paavo Järvi le-a negociat foarte bine tempii și dinamica, de parcă i-ar fi dirijat de ani de zile. Aici a fost și momentul când cornii au alunecat puțin. Spre final, dirijorul a cerut din nou expresivitate, cât mai multă, pe măsură ce apoteoza calmă a simfoniei umplea încet, constant și sigur Sala Palatului, pentru ca explozia finală să aparțină publicului aplaudând în picioare.

Nici nu s-a pus problema vreunui encore, promisiunea generoasă a lui este chiar concertul de mâine. Cel de azi a fost probabil cel mai bun simfonic de până acum la această ediție. Iar Paavo Järvi, un dirijor de clasă, care justifică plasarea lui pe o listă scurtă a potențialilor directori artistici ai Festivalului.