Deși evit recitalurile, ocazia de a o vedea pe viu pe Sonya Yoncheva la București ar putea fi unică, așa că n-am stat prea mult pe gânduri și am ales Ateneul în locul Sălii Palatului, fără regrete. Inutil să fac o prezentare artistei, soprana bulgăroaică e în prima categorie a solistelor de operă din ultimii ani. Iar momentul când o soprană lirică face trecerea către repertoriul spinto e atât de frumos, încât un iubitor de operă nu-și poate permite să-l rateze ca martor.

într-o miercuri, 22 Septembrie, la Ateneul Român
Ad Una Stella
Recital Sonya Yoncheva – soprană & Malcolm Martineau – pian
Arii de Duparc, Viardot, Chausson, Donizetti, Delibes, Puccini, Martucci, Tosti, Giuseppe Verdi

Prima parte a recitalului s-a bazat pe muzică franceză, debutând cu patru lieduri ale lui Henri Duparc, enigmatic talent care compus muzică doar până la 37 de ani, refuzând să mai creeze în următorii 50, până la moarte. L’invitation au voyage, La vie antérieure, pe versuri de Baudelaire, Au pays où se fait la guerre, în cuvintele lui Théophile Gautier potențate de muzica lui Duparc și intermediate publicului de vocea unei mari soprane au fost trei dintre cântecele care mi-au plăcut cel mai mult. Cu toată pronunția foarte corectă, idiomatică, dicția sopranei nu a dezvăluit prea mult din poezie, însă muzicalitatea ei a fost cuceritoare. Întotdeauna mi-a plăcut culoarea vocală a Sonyei Yoncheva, cu un acut argintiu seducător, cu registre foarte echilibrate, cel median fiind răvășitor. Și tot mereu mi-a părut rău că nu depășește totuși o anumită placiditate. Dar aici nu era vorba despre temperament, ci despre fluiditatea limbii franceze, de muzicalitatea ei, adăugată notelor. Așa că, atunci când Yoncheva a început să-și înalțe vocea în a doua strofă din L’invitation au voyage, umplând imediat Ateneul, revelat încă o dată ca o incintă ideală pentru un recital vocal, aș fi vrut să cânte numai muzica asta.

Vois sur ces canaux/ Dormir ces vaisseaux/ Dont l’humeur est vagabonde 

În același timp, acompaniamentul lui Malcolm Martineau spunea, la rândul lui, o altă poezie, consonantă și expresivă. Pianistul britanic și-a confirmat renumele de mare companion muzical al atâtor artiști de clasă.

Cântecul lui Pauline Viardot, mare mezzo soprană franceză, sora Mariei Malibran, Hai Luli, a făcut trecerea de la interiorizatul Duparc spre operă. O melodie mai accesibilă, cu un refren de hit al secolului XIX, a alungat politețea aplauzelor de până atunci, care au devenit tot mai însuflețite.

Cele trei lieduri ale lui Chausson, dintre care primul, Le temps de lilas, e cel mai cunoscut, apreciat de soprane de altădată ca Nellie Melba sau Rosa Ponselle, au făcut cea mai bună impresie și au crescut intensitatea dramatică, anticipând că opera va fi atacată curând. Într-adevăr, Donizetti, cu Depuis qu’une autre, a intrat pe teritoriul ariei de concert, solicitând pentru prima dată o voce ce păruse până atunci de o perfecțiune absolută. Registrul grav al sopranei a suferit puțin, revenindu-și imediat, în orice caz, dezvoltarea vocală a frazei belcanto a fost reușită. Și prima parte a recitalului s-a încheiat cu Les filles de Cadix a lui Delibes, al cărei umor delicat s-a potrivit foarte bine cu vocea Sonyei Yoncheva, deși e greu de șters din minte temperamentul Angelei Gheorghiu din aceeași arie.

Dacă prima parte a fost franceză, a doua jumătate a virat spre sentimentalismul italian, cu patru arii de concert de Puccini, inedite practic, dintre care prima, Sole e Amore, nu e nimic altceva decât geneza unui superb duet din actul al treilea al operei La bohème, compusă opt ani mai târziu.

Vocea a fost împinsă spre eforturi tot mai mari de Martucci (Al folto bosco), cele două romanțe de Tosti și mai ales de cele trei arii de concert de Verdi (In solitaria stanza, Ad una stella, L’esule), evident cântate cu multă siguranță și frumusețe vocală, dar și cu placiditatea de care aminteam la început, ceea ce a făcut ca publicul din Ateneu să nu sară în picioare la sfârșit, aplaudând însă cu suficientă generozitate încât să provoace trei bisuri.

Donde lieta usci (cu care soprana ne era practic datoare după Sole e Amore) – atașantă și sclipitoare, Habanera – o curiozitate, și mai ales Adieu, notre petite table – de o sinceritate emoționantă, cu care Yoncheva s-a despărțit de Enescu 2021 în ovații.