Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Apocrif Enescu la Festival


Celebrarea lui Enescu la 140 de ani de la naștere ne găsește într-o situație inconfortabilă. Avem un Muzeu Enescu în București care stă să cadă, mai ales casa în care locuia compozitorul, aflată în spatele palatului Cantacuzino-Nababul. Avem un Festival Enescu în criză de management. Avem o adevărată anchetă de detectiv (erudit și intelectual ca-n Numele trandafirului) realizată de Eugen Ciurtin, din care aflăm că partiturile lui George Enescu nu sunt clasate în patrimoniul național, dar în schimb sunt clasate alte obiecte, ceea ce face ca manuscrisele sale să poată fi tranzacționate liber de oricine, oricând, după legile junglei ale capitalismului sălbatic. Nu avem o ediție critică a operei Œdipe, a cărei partitură e o fotocopie manuscrisă, după atâția ani și enescologi. Drepturile de autor deținute de editura Salabert sunt tot mai scumpe, ceea ce face practic imposibilă publicarea comercială pe DVD/Blu-Ray/Streaming a unui spectacol cu sigura sa operă. În fine, chiar acum, în timpul Festivalului, Komische Oper Berlin și Opéra Bastille au premiere de producții cu Œdipe, la aniversarea lui Enescu, în timp ce nici o Operă din România nu prezintă măcar fragmente în această stagiune.

Dar avem Strigoii și Simfonia nr. 4, adică un fel de Concertul nr. 7 pentru pian de Beethoven și Simfonia nr. 8 completă de Schubert.

într-o joi, 23 Septembrie, la Ateneul Român
Grieg: Peer Gynt op. 23
Vlad Ivanov – povestitor
Rodica Vică – soprană
Enescu: Strigoii
Rodica Vică (Regina), Alin Anca (Narator), Tiberius Simu (Arald), Florin Estefan (Vrăjitorul)
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Gabriel Bebeșelea – dirijor

La Ateneu, pentru că oratoriul Strigoii durează cam trei sferturi de oră, prima parte a concertului Filarmonicii a programat pe repede înainte Peer Gynt de Grieg. Inițial m-am bucurat văzând numele lui Vlad Ivanov în postură de narator, prevestind o experiență interesantă. A fost o idee foarte proastă. Actorul a citit cu poticneli versurile, părând la prima lectură și arătând mereu dezorientat în ceea ce privește intrările sale în timp ce orchestra cânta. El amplificat electric, orchestra nu. Mai mult, dicția lui Ivanov a fost aproape de neinteligibil, reverberația sălii transformându-i discursul într-o bolboroseală. Era imposibil să fii atent la muzică din cauza lui, iar efortul de a înțelege ce spunea a devenit atât de penibil, încât în final n-a mai contat nimic. Poate doar momentul comic când o fetiță din public s-a speriat și a sărit în brațele mamei atunci când Ivanov s-a înflăcărat, ridicând tonul ca să se audă de după orchestră. Tot ce aș putea adăuga aici, pe partea muzicală, este că, pe lângă plictisitoarea direcție a lui Gabriel Bebeșelea, s-a adăugat și vocea neașteptat de slabă a sopranei Rodica Vică în Cântecul lui Solveig.

După pauză, a urmat premiera națională a oratoriului Strigoii de Enescu, o partitură inedită și „reconstruită” de Cornel Țăranu și Sabin Păutza, pentru ca Gabriel Bebeșelea să  înregistreze în 2018 lucrarea la Capriccio, alături de Orchestra Radio din Berlin și un platou vocal aproape identic cu cel de la Ateneu (doar Florin Estefan l-a înlocuit pe Bogdan Baciu în micul rol al Vrăjitorului). Discul a primit recenzii complezent-politicoase, fără să producă vreo revelație în ceea ce privește creația lui Enescu sau interpretarea ei.

Pe scurt, în 1916, Enescu a contemplat ideea de a pune pe muzică o poezia omonimă și mai degrabă minoră a lui Eminescu, lăsând în urmă o schiță pentru pian incompletă, asupra căreia s-a aplecat vreme de vreo trei săptămâni. Manuscrisul s-a pierdut în timpul războiului, fiind redescoperit de Romeo Drăghici, fostul director al Muzeului Enescu și fost colaborator al Securității, personajul negativ al anchetei lui Eugen Ciurtin, amintită mai devreme. Cornel Țăranu a „finalizat” reducția pentru pian în anii ’70, iar Sabin Păutza a „construit” în 2017 orchestrația pentru ceea ce ar fi trebuit să însemne biletul de intrare în istorie al lui Gabriel Bebeșelea.

Am pus atâtea ghilimele pentru că rezultatul acestui „efort” muzicologic e cel puțin bizar. Basul narator recită în cea mai mare parte a timpului poezia lui Eminescu, pentru ca, la un moment dat, narațiunea să fie predată ca o ștafetă tenorului care recită în continuare, inclusiv versurile Mariei, eroina, ce îi revin vocal sopranei abia într-o intervenție finală, vorbind de pe lumea cealaltă. Practic, mai mult de jumătate din timp se recită poezia cu o ilustrație muzicală în fundal. Mi se pare imposibil ca Enescu să fi fost atât de inept ca dramaturg, tocmai el, care era îndrăgostit de muzica lui Wagner, prezentând actul III din Parsifal în 1915 în premieră absolută în România. Faptul că personajele recită atât de extensiv arată mai degrabă că Enescu a abandonat ideea unei compoziții după versurile lui Eminescu, renunțând să mai scrie muzica vocală. Ceea ce, pe cale logică, înseamnă că ceea ce am ascultat acum la Ateneu nu e chiar Enescu, în tot cazul nu e ceva ce el ar fi aprobat.

Strigoii

E o palidă consolare că Alin Anca l-a surclasat ca actor pe Vlad Ivanov, recitând mult mai clar și mai interesant, fără nici o amplificare, trecând cu ușurință de la vorbit la cântat în cele câteva momente muzicale rezervate Naratorului. Sau că Rodica Vică a arătat o cu totul altă față din punct de vedere vocal în comparație cu Solveig. Sau că Tiberiu Simu a fost cel mai interesant ca voce și prestanță. Cât despre Florin Estefan, nu putem decât să mulțumim tuturor muzicologilor și compozitorilor implicați că rolul Vrăjitorului e foarte scurt, pentru că altfel îi mai lipsea doar o cădelniță pentru a completa imaginea sonoră a unui popă luat de val la o slujbă de duminică.

O după amiază indigestă, așadar, iar ceea ce părea o sticlă veche și nobilă de Dom Pérignon descoperită în pivnița unui castel s-a dovedit a fi o bere cam răsuflată din care Enescu nu era mai mult de 5%.

apoi, la Sala Palatului
Enescu: Simfonia nr. 4 în mi minor
Ravel: Concertul în sol major pentru pian și orchestră
Debussy: La Mer, trois esquisses symphoniques pour orchestre
Jean Yves Thibaudet – pian
Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma
Daniele Gatti – dirijor

Daniele Gatti și Santa Cecilia au făcut o impresie mult mai bună la Sala Palatului, inclusiv în Simfonia nr. 4 a lui Enescu, cu orchestrația neterminată a părții a doua completată de Pascal Bentoiu, dar care nu s-a abținut să „construiască” întreaga orchestrație a mișcării finale. Un demers la fel de îndoielnic ca în cazul Strigoilor pentru că această ultimă parte nu face decât să producă o temă dezvoltată destul de neoclasic vreme de minute în șir, fără nici o mare idee, și pare mereu o continuare mai slabă, dar mai ales improbabilă, a intențiilor lui Enescu.

În 2017, Marta Argerich și Charles Dutoit împreună cu Royal Philharmonic au făcut un Concert în sol major de Ravel memorabil, chimia dintre pianistă și dirijor adăugând o tensiune aproape erotică acelei seri. Acum, Jean Yves Thibaudet nu avea cum să creeze aceeași atmosferă, dar a abordat Concertul cu eleganță, pentru a fi imediat acoperit de instrumentiștii italieni în prima parte, însă s-a luptat cu orchestra, reușind deseori să facă să răzbată tot farmecul de jazz al lucrării. În Adagio a făcut o adevărată poezie, câștigând publicul în ultima parte, cu o agilitate egalată doar de acompaniamentul lui Gatti, la fel de flexibil. Un encore, tot Ravel, Pavana pentru o infantă defunctă, o altă specialitate a lui Thibaudet, a deschis restul serii pentru Gatti și Debussy.

Daniele Gatti

Un Debussy care a început inefabil, așa cum se aștepta toată lumea, dar care a continuat tot mai accentuat, până când a început să semene din ce în ce mai mult cu Respighi din poemele simfonice romane. Astfel, Gatti a adăugat mai multă vigoare, cu suflătorii la instrumente de lemn mai puțin subtili dar mai sentimentali în stil italian, iar coerența acestei viziuni, oricât de comentabilă ar fi, nu poate fi negată. O plăcere s-o asculți, completată și de un encore cu Wagner (din Meistersinger), specialitatea dirijorului. O seară foarte bună ce creează mari așteptări de la concertul de mâine cu muzica lui Schubert și Mahler.

4 comentarii la “Apocrif Enescu la Festival

  1. Ionel Nita
    septembrie 24, 2021

    Vedeți de obicei alte concerte decât restul publicului. Vlad Ivanov a creat emoție reală, poticnelile nu au existat sau au fost ceva cu totul izolat având în vedere debitul cu care narațiunea trebuia livrată. În piesa muzicală sunt momente de vacarm în care orchestra (turată la maximum) se suprapune cu povestitorul. Cum s-ar fi putut ca acesta să nu fie amplificat electric? Poate trebuia să fie Florin Câțu pentru o dicție mai bună și nu unul dintre primii actori ai țării. Nu e greu de înțeles că au fost doar câteva repetiții, insuficient pentru Ivanov să fie confortabil cu “intrările” sale, urmând ce-i drept foarte atent direcția lui Bebeșelea. Cei doi și orchestra nu sunt în vreun turneu, nu sunt la a 5a, a 2a reprezentatie. Ar fi fost o observație mai pertinentă. Restul insight-urilor dvs de istoria muzicii și de context relativ la o compoziție sunt prețioase. Vă citesc și o să vă mai citesc. Dar e clar că aveți meciurile dumneavoastră personale. Dacă dirija Cristian Badea chiar și Vlad Ivanov, această idee proastă, ar fi avut dicția bună iar amplificarea electrică a vocii sale ar fi fost necesară pentru a ține piept direcției energice și inspirate a marelului dirijor.

    Apreciază

    • Despre Opera
      septembrie 24, 2021

      Nu e vina lui Vlad Ivanov, el a încercat să livreze ce i s-a cerut. Mi-e greu să cred că a cerut să recite peste orchestră. Dicția lui nu e deloc grozavă în general, nu doar acum, însă fiind un artist adevărat compensează alte calități. Vina aparține dirijorului, după părerea mea. Bebeșelea ar fi trebuit să observe că nu funcționează bine conceptul și putea să-l pună pe Narator să recite între numerele muzicale ale suitei, sau să renunțe cu totul la Narator. E un principiu în spectacolele muzicale, foarte puțin respectat la noi: Decât să faci compromisuri artistice și să riști să iasă prost, mai bine nu mai faci deloc.

      Apreciază

    • Nana
      septembrie 25, 2021

      Am ascultat concertul la radio și sunt total de acord cu observațiile autorului. Am crezut că în sală s-a auzit altfel. Am avut tot timpul în minte versiunea cu Victor Rebengiuc de la Sala Radio. Cu totul altceva.

      Apreciază

  2. Pingback: Apocrif Enescu la Festival | Alexandru Pătraşcu – Info Ciorogarla

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.493 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: