Pentru prima dată invitați la Festivalul Enescu, muzicienii maghiari ai Orchestrei Radio din Budapesta au venit să demonstreze că merită să fie incluși în seria „Mari orchestre“ de la Sala Palatului. Au apelat la doi dirijori foarte experimentați și la doi soliști instrumentiști reputați pentru a face impresia cea mai bună. Publicul a dezertat, de parcă s-ar fi temut de o tulpină ungurească a virusului, kövid. Dar spectatorii prezenți la cele două concerte de la Sala Palatului au avut ce admira.

într-o luni, 20 Septembrie, la Sala Palatului
Korngold: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35
Bruckner: Simfonia nr. 2 în do minor
Renaud Capuçon – vioară
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Ungare
Christoph Eschenbach – dirijor

Renaud Capuçon a înregistrat Concertul lui Korngold în 2010, cu Filarmonica din Rotterdam condusă de Yannick Nézet-Séguin, la Erato, fiind destul de apreciat de critica muzicală care a observat, totuși, că înregistrarea lui Nikolaj Znaider cu Wiener Philharmoniker și Valeri Gergiev, realizată de RCA cu un an înainte, avea un acompaniament mai frumos.

Într-adevăr, orchestrația lui Korngold e luxuriantă și abundă de timbre instrumentale subtil jucate. De la primele măsuri, orchestra maghiară a arătat două lucruri: un sound destul de sec, comparativ cu Tonhalle din seara de dinainte, dar și o disciplină admirabilă, specifică unei falange care frecventează des studioul de înregistrări. Căldura cu care cânta Capuçon a fost astfel subliniată și mai puternic de contrastul cu o orchestră reținută de Eschenbach să nu ia fața solistului, într-un auditorium cu probleme de balans, cum e Sala Palatului. În partea lentă, sensibilitatea lui Capuçon a prevalat în fața tehnicii, dificultatea cu care a atacat notele acute extreme ale Romanzei fiind vizibilă. Umbra lui Jascha Heifetz în acest concert e încă prelungă, dar ultima parte a concertului a etalat virtuozitatea solistului francez, care a încheiat seara cu brio.

Christoph Eschenbach a rămas apoi singur cu orchestra pentru o excelentă rendiție a Simfoniei nr. 2 de Bruckner, pe care a dirijat-o cu mare siguranță. N-a fost preocupat de culoarea orchestrală, ci mai ales de coerența lecturii, energică și nesentimentală, folosind ediția Haas, cea originală a lui Bruckner. A degajat o energie neobișnuită în Scherzo, pentru a construi o întreagă tensiune în ultima parte, foarte convingătoare.

Apoi, marți, 21 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Vox Maris op. 31
Schumann: Concertul în la minor pentru violoncel și orchestră op. 129
Bartók: Suita Mandarinul miraculos
Wagner: Uvertura operei Tannhäuser
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Ungare
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Kian Soltani – violoncel
Cosmin Ifrim – tenor
Christian Badea – dirijor

A doua zi, am ascultat parcă altă orchestră. De la stilul relaxat al lui Eschenbach, atenția lui Christian Badea la detalii, cu o gestică grafică din care n-a lipsit nimic, nici expresivitatea nici temperarea elanurilor, a fost tot mai evidentă de-a lungul unui program ingenios.

Vox Maris e o enigmă muzicală: o lucrare de dimensiuni reduse (cca 25 de minute), finisată îndelung de Enescu, dar rămasă fără indicații de interpretare. Un om de teatru, cu experiență în Operă la cel mai înalt nivel, vreme de zeci de ani, Christian Badea a abordat dramatic acest poem simfonic deseori cântat cam plicticos. Dar lectura sa compactă a oferit o imagine nouă lucrării lui Enescu, în care nu mai era vorba despre un cântec în bretonă al matelotului speriat de moarte, ci de o trimitere către suferințele compozitorului în amurgul vieții, accentuate de exil și de dezamăgiri. Și nici despre o mare furtunoasă, ci de capriciile tragice ale istoriei unui secol din care Enescu a făcut parte, cu tragedia sa personală. În acest context, Miserere intonat superb de o soprană din cor are un caracter tragic, pentru că e chiar sfârșitul unei lumi și al unei vieți. Orchestra s-a angajat cu totul în această viziune dramatică, tenorul Cosmin Ifrim, în ciuda unei voci scurte în registrul grav, a făcut față intensității, iar corul Filarmonicii, cu accente de tragedie antică, a avut intervenții de efect.

Atmosfera s-a mai relaxat în Concertul pentru violoncel al lui Schumann, în abordarea plină de suplețe a lui Kian Soltani, un iranian crescut la școala lui Barenboim și a orchestrei West-Eastern Divan Orchestra (nici o legătură cu East West Orchestra care cântase mai devreme la Ateneu). Expresivitatea solistului a fost imediat palpabilă, în prima mișcare, și tot la fel de observabilă a fost finețea acompaniamentului orchestral care l-a urmărit îndeaproape, fără să-l acopere vreo secundă, izbucnind totuși plin de energie în momentele când instrumentul solist tăcea. Mișcarea lentă (Langsam) a fost de o tandrețe reținută irezistibilă, de bun gust. O viziune diametral opusă celei etalate de Mischa Maisky și Leonard Bernstein cu Wiener Philharmoniker într-o înregistrare celebră, tocmai prin refuzul de a deveni patetică. Finalul a avut pasiune și o grandoare bine construită, asigurând publicul că e martor al unei seri cu adevărat interesante. Soltani a oferit ca encore o compoziție de-a sa, Persian Fire Dance (pe care o puteți găsi pe albumul său Home de la Deutsche Grammophon), orientală, dar nu în exces, cu multă tehnică etalată fără ostentație.

Dacă Le sacre du printemps a schimbat fața muzicii  în 1913, pentru ca Primul Război Mondial să schimbe lumea întreagă în următorul an, Mandarinul miraculos al lui Bartók, compus în anii ’20, nu făcea decât să continue revoluția începută de Stravinski, provocând un scandal la fel de mare la premiera de la Opera din Köln. Suita orchestrală rezultată din acest balet și prezentată acum la Sala Palatului a avut premiera în 1928, chiar sub conducerea lui Ernö Dohnányi, fondatorul orchestrei maghiare pe care am avut-o în fața ochilor. Așadar, Orchestra Radio din Budapesta a fost cravașată de Christian Badea într-un repertoriu pe care-l stăpânește foarte bine. Intrarea mandarinului a fost înspăimântătoare, amintind de cruzimea lui Turandot, captivantă la maximum. Orchestra a răspuns prompt la comenzile dirijorului, etalând o partidă de suflători în instrumente de lemn splendidă, colorată exotic. Cred că e pentru prima dată în ultimele trei săptămâni când aceste instrumente s-au auzit clar și limpede nu doar în solouri la Sala Palatului. Au cântat cu entuziasmul unor soliști, inclusiv momentele de ansamblu, cu un efect excitant imediat.

Uvertura din Tannhäuser a fost un model de progresie dramatică sub conducerea unui dirijor care e excelent în muzica simfonică, așa cum a arătat de atâtea ori, dar care devine demoniacal atunci când abordează repertoriul de operă. O tensiune permanentă, care te lăsa cu sufletul la gură, un crescendo dramatic și ritmic susținut cu mână de fier a condus uvertura spre un punct culminant paroxistic, de unde a revenit la tema inițială ca o eliberare. Aici culoarea orchestrală a fost halucinantă, cu timbrele instrumentale ale suflătorilor întunecate, cu alămuri amenințătoare, dar bine dozate ca intensitate.

Pe scurt, a fost un moment electrizant care a condus, după aplauzele entuziaste, la un encore consistent cu Dansurile românești de Bartók, care merită o cronică în sine. Jocul cu bâta, primul dans, a început pregnant, degajând o energie captivantă, continuând cu Brâul, elegant și delicat, apoi flauții au sclipit exotic dar familiar în Pe loc, pentru ca, la un moment dat, un solo executat de un clarinetist îmbrăcat în port popular să asigure savoarea unei compoziții pe teme folclorice exemplare.

Ce frumos a fost! Cu Enescu și Bartók celebrați la 140 de ani de muzicieni maghiari conduși de un dirijor român, pe lângă marea tradiție germană a lui Wagner, Schumann, Bruckner și Korngold… Cele mai subestimate concerte de la Sala Palatului s-au dovedit a fi printre cele mai bune.