Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

It ain’t over until the Concertgebouw plays


Una dintre tradițiile Festivalului Enescu este concertul de închidere acordat, din 2013 încoace, Orchestrei Regale din Amsterdam – Concertgebouw. Festivalul a început acum o lună, când în România erau 868 de cazuri de covid, iar finalul ne găsește cu un număr de zece ori mai mare de îmbolnăviri zilnice. Modul în care criza sanitară a fost gestionată de organizatori e exemplar, iar mesajele de încurajare și de speranță ale multor artiști invitați la București au fost mai convingătoare și mai emoționante decât toate campaniile de vaccinare ale guvernului.

Festivalul se încheie și el într-o criză pentru că, imediat după această ediție jubiliară, incredibil de reușită în condițiile pandemiei, va rămâne fără managementul artistic și executiv. Nu e deloc cazul să mă ascund după cuvinte, e în pericol să înceteze, sau să continue, peste doi ani, într-o formă diminuată, la un pas de extincție.

Este greu de crezut că, după 30 de ani și 14 ediții de Festival organizate de Mihai Constantinescu, vreunul dintre managerii culturali din România are capacitatea de a conduce bienala Enescu spre o evoluție. Festivalul, pe care ne autoflatăm comparându-l cu Salzburg, are un buget de cel puțin patru ori mai mic decât acesta.

Subvenția Festivalului este, de fapt, cu 32% mai mică decât a Filarmonicii George Enescu, în medie, din 2015 încoace. Iar față de Opera Națională București e aproape la un sfert. În același timp, veniturile din bilete depășesc clar veniturile celor două instituții la un loc. Cum am putea să ne imaginăm că un manager venit din această zonă ar putea gestiona cu același succes acest mamut muzical, guvernat de excelență artistică și de o eficiență economică fără echivalent?

Ce-i de făcut? Mai ales în condițiile unei puteri politice complet alienate de ideea de cultură, viitorul nu arată bine. Pandemia va trece, iar momentul unei schimbări care să determine o evoluție poate fi ratat și îndreptat spre criză și obliterație. În mod normal, Festivalul trebuie să meargă spre ediții anuale, producții de operă și spre un nou nivel de excelență artistică ce ar justifica o nouă sală de concert, dacă această excelență ar reuși să contamineze și instituțiile muzicale românești. Toate acestea nu se vor întâmpla dacă va fi contaminat invers, pe linie de management, dinspre focarele de cultură națională înspre bienală. Iar din motto-ul de anul acesta, O istorie din iubire, să nu rămână decât Istoria. A unui Festival pe care l-am avut, tot așa cum am avut stagiunile Filarmonicii din interbelic, neegalate nici la 30 de ani de la prăbușirea comunismului, când concertau la Ateneu Enescu și Stravinski, onorați anul acesta de o ediție cu totul specială.

într-o sâmbătă, 25 Septembrie, la Sala Palatului
Nielsen: Uvertura Helios
Strauss: Burlesca în re minor pentru pian și orchestră TrV 145
Rahmaninov: Rapsodia pe o temă de Paganini op. 43
Nielsen: Simfonia nr. 5 op. 50
Kirill Gerstein – pian
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam
Alan Gilbert – dirijor

Alan Gilbert e un expert în muzica lui Carl Nielsen, înregistrând, pe vremea când era directorul lui New York Philharmonic, integrala simfoniilor și concertelor compozitorului danez. Nici o surpriză, așadar, pentru includerea a două lucrări în programul primului concert al celor de la Concertgebouw. Rămași fără director muzical din 2018, după ce l-au concediat intempestiv pe Daniele Gatti, olandezii se află, toutes proportions gardées, în aceeași situație cu Filarmonica George Enescu sau Orchestra Națională Radio, cântând exclusiv cu dirijori invitați. Primul efect, partida de corni, altădată punctul forte al celebrei orchestre, a greșit mult și multiplu în debutul uverturii Helios. Gilbert a recuperat însă discursul muzical, conducând lucrarea spre lumină și impresia generală a fost reușită.

Kirill Gerstein a intrat apoi în scenă, abordând cu aplomb Burlesca lui Strauss și vremurile bune au revenit în dialogul animat al pianului și orchestrei. Lucrarea cere multă virtuozitate, iar pianistul american de origine rusă a demonstrat-o la fiecare ocazie ivită din partitură. În același timp, a lăsat să iasă la suprafață și tandrețea lucrării, alături de umorul ei, cu adevărat o ilustrație muzicală numai bună pentru un film mut imaginar cu Charlie Chaplin. Pianistul nominalizat în 2019 la premiile revistei Gramophone (cu Concertul pentru pian de Busoni) a lăsat o impresie foarte bună și în continuare.

Un cuplaj fericit cu Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rahmaninov. Și în această lucrare dificilă din punct de vedere tehnic, dialogul pianului cu orchestra e atât de dinamic, încât balansul sonor e dificil de obținut. Gilbert n-a reușit să împiedice orchestra să acopere solistul în mai multe rânduri, și cred că nici nu prea avea cum, atâta vreme cât a uzat de o gestică în care mâna stângă era, de cele mai multe ori, o oglindă a celei drepte, rezumându-se să introducă instrumente și să impulsioneze ritmic. Partea lentă i-a ieșit foarte bine lui Gerstein, amintindu-mi inevitabil de Somewhere în Time, sentimentalul film fantastic al lui Jeannot Szwarc din anii ’80, însă cu o viziune de bun gust, mult mai reținută decât cea diabetică a lui Roger Williams. Pianistul a continuat să impresioneze, depășind cu brio variațiunea Crème de menthe, ultima, de o dificultate diabolică. Gerstein s-a despărțit de publicul Sălii Palatului având puterea de a oferi un encore, aranjamentul lui Rahmaninov pentru Liebeslied de Fritz Kreisler.

Probabil că Simfonia nr. 5 a deconcertat publicul, și pe bună dreptate, însă, în realitate, chiar acesta a fost scopul lui Carl Nielsen. Obstinația temei violelor, reluată simplist în restul simfoniei, la rândul ei zgomotoasă și simplă, e în realitate o piedică în calea unei viziuni dirijorale. Partea a doua, în mod special, în care haosul predomină, a dat senzația că Alan Gilbert n-ar fi reușit să controleze dinamica partidelor din orchestră. Dar există o anecdotă (Se non è vero, è ben trovato) despre Wilhelm Furtwängler, în 1927, la Frankfurt, nemulțumit de lipsa de claritate corzilor din a doua mișcare, repetând până când totul se limpezește, iar Carl Nielsen însuși, asistând la repetiție, șoptindu-i unui prieten că îi plăcea mai mult cum suna înainte. Privită astfel, lipsa de balans a părții a doua, când alămurile și percuția striveau totul, lăsând corzile într-o mlaștină sonoră, este chiar viziunea lui Alan Gilbert și am face bine să-l credem. Mai mult, Nielsen cerea  improvizație din partea tobei, mergând chiar împotriva orchestrei cu care se confrunta aproape dizarmonic. Or, percuționistul lui Concertgebouw și-a făcut datoria la acest capitol, toba lui a devenit vedeta simfoniei, inclusiv din culise, la un moment dat.

Un concert provocator, care a călcat în picioare ideile preconcepute (inclusiv ale mele), dar care nu a lăsat indiferent pe nimeni dintre cei care i-au fost martori. Festivalul se termină mâine, din nou cu olandezii, de data asta sub comanda lui Daniel Harding.

Un comentariu la “It ain’t over until the Concertgebouw plays

  1. Pingback: It ain’t over until the Concertgebouw plays | Alexandru Pătraşcu – Info Ciorogarla

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.493 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: