Ultima zi de Festival a venit cu declarația de presă a dlui Mihai Constantinescu, director executiv al bienalei Enescu și al Artexim, citată de Agerpres, din care aflăm că în acest moment stăm așa:

1. Festivalul nu mai are director executiv (dl Mihai Constantinescu se retrage)
2. Festivalul nu mai are director artistic (și dl Vladimir Jurowski se retrage)
3. Festivalul nu are program pentru ediția din 2023 (și, pe cale de consecință, niciun precontract semnat cu vreun artist, orchestră, ansamblu etc.).

În schimb, Festivalul are o listă de pretendenți la șefie, care se bat pe nimic, pentru că în acest moment, propriu zis, Festivalul nu mai există. Se cunoștea situația foarte bine  din 2019 și am semnalat-o încă de atunci.

Singura constantă de la încheierea ediției din 2019 și până acum a fost guvernul PNL, cu cel mai longeviv ministru al culturii, dar și cel mai leneș, precum și înalt patronajul la fel de leneș al Președinției. Cultura a luat o lungă pauză începând cu anul 2020, iar clasa politică n-a schițat nici cel mai mic gest în direcția prezervării cel puțin a lucrurilor bune câștigate până acum. Ceea ce arată că instituțiile cele mai importante din stat sunt ocupate de niște oameni atât de aroganți, încât au uitat că puterea este întotdeauna temporară. Ei sunt responsabili dacă Festivalul Enescu va deveni Cântarea României sau va dispărea.

într-o duminică, 26 Septembrie, la Ateneul Român
Händel: Partenope HWV 27
William Christie, Paul Agnew – conducere muzicală Academia Le Jardin des Voix;
Sophie Daneman – regizor; Jean-Luc Taillefert – scenografie și costume;
Rita de Leteriis – consilier lingvistic; Christophe Garcia – coregrafie
Membrii Academiei pentru tineri cântăreți de muzică barocă Le Jardin des Voix: Ana Vieira Leite (Partenope), Hugh Cutting (Arsace), Alberto Miguelez Rouco (Armindo),Jacob Lawrence (Emilio), Helen Charlston (Rosmira / Eurimene), Matthieu Walendzik (Ormonte)
Les Arts Florissants
William Christie – dirijor

Seria de concerte de la Ateneu s-a încheiat, la fel ca în ultimele trei ediții, cu o operă de secol XVIII, cu regie de scenă. După excelentele Così fan tutte (2017) și Don Giovanni (2019), anul acesta a fost rândul unei opere baroc, compusă în anul 1730: Partenope. E cea mai atractivă dintre operele lui Händel pentru publicul de astăzi, pentru că intriga are și o parte comică, ariile sunt relativ scurte, față de lungile monologuri da capo din epoca ei, la care se adaugă și duete, trio, scene de ansamblu.

Mișcarea de scenă a fost foarte inspirată, cel mai delicioase momente fiind cele ale bătăliei dintre armata reginei Partenope și cumanii lui Emilio, tratată postmodern și hilar prin împingerea unor zaruri imense, precum și scena duelului dintre Eurimene și Arsace, în care ultimul se dezbracă la bustul gol. Micul ansamblu Les Arts Florissants a încăput confortabil în mijlocul scenei Ateneului, lăsând suficient loc în jurul instrumentiștilor pentru deplasarea soliștilor. Un amănunt important este că toți vocaliștii erau adorabil de tineri, cel mai în vârstă dintre ei având… 28 de ani! S-au mișcat agil, au cântat din tot sufletul, făcând să pară că ditamai opera seria barocă e cel mai simplu lucru din lume, pe care și niște studenți îl pot duce la bun sfârșit.

Imposibil să remarc pe cineva anume, toți au fost admirabili, cu voci distincte și perfect credibile. În același timp, trebuie să spun și că, în absența mișcării de scenă, performanța lor ar fi fost penalizată tocmai de lipsa de experiență, pentru că, în general, au avut evoluții liniare, fără o interpretare personală și unică așa cum putem admira la Joyce DiDonato, de exemplu. Însă spectacolul a fost atât de bine lucrat, încât partea vizuală te împiedica să te plictisești vreo clipă. În mijlocul acestor puști, Bill Christie își dirija excelentul său ansamblu instrumental cu delicatețe față de dimensiunea încă mică a vocilor de pe scenă și nu o dată l-am văzut potolind insistent violoncelii în momentele în care tindeau să acopere soliștii. Însă interacțiunea dirijorului cu vocaliștii a fost minimală, ceea ce dovedește, încă o dată, repetițiile și munca perfecționistă.

Un spectacol miracol, o rază de lumină și de speranță, deși șampania băută în pauză mi-a adus aminte, în contextul acestei ultime zile de Festival, de scufundarea Titanicului, cu muzica încă răsunând în sala de bal.

apoi, la Sala Palatului
Enescu: Pastorale-Fantaisie
Wagner: Uvertura la opera Tannhäuser
Bruckner: Simfonia nr. 7 în mi major WAB 107
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam
Daniel Harding – dirijor

A doua seară a olandezilor de la Concertgebouw pentru Grand Finale al ediției din 2021 a început cu Fantezia Pastorală a lui Enescu, o lucrare inedită, compusă în aceeași perioadă cu Poema Română, și având prima audiție (și totodată ultima pentru mai bine de un secol) tot la Paris, în anul 1899. Este meritul dirijorului Gabriel Bebeșelea că a readus-o în atenție, incluzând-o pe același disc cu Strigoii, în 2018. A fost o surpriză plăcută, remarcată de criticii de la Gramophone sau BBC Music, care au apreciat-o mult mai călduros decât „oratoriul” vedetă al înregistrării. Numele spune totul, e o fantezie pastorală, în tonuri calme, în care folclorul românesc e inexistent, sau dacă e, e sublimat simfonic la un nivel de rafinament extraordinar. Dar e și meritul Festivalului care a propus această frumoasă compoziție unei orchestre mari, cum e Concertgebouw, iar Harding a tratat-o cu respect și delicatețe în cele zece minute cât ține, dezvoltând frumos secvența furtunoasă din mijlocul lucrării, continuată muzical cu o serenitate pastorală atașantă.

A urmat a treia rendiție a uverturii operei Tannhäuser de la această ediție a bienalei. Edward Gardner și London Philharmonic au tratat-o destul de calculat și oarecum mecanic, Christian Badea și Orchestra Radio din Budapesta i-au imprimat o urgență dramatică și o culoare sumbră captivante. Daniel Harding a început entuziasmant, însă a slăbit tensiunea dramatică pentru a încheia destul de burghez, cu o partidă de alămuri care suna ca și cum s-ar fi întors de la o masă copioasă, cu mâncăruri grele.

Mesajul ultimei simfonii a ediției 2021 a bienalei Enescu e pesimist și înfrigurat. Bruckner a compus Simfonia nr. 7 cu gândul la moartea iminentă a lui Wagner, iar astăzi, ca spectatori, ne îngrijorăm pentru viitorul incert al Festivalului.

De obicei, încerc să uit de Celibidache atunci când ascult Bruckner într-o sală de concert. Pentru că Celibidache, oricât de extraordinar ar fi fost în acest repertoriu, avea totuși o viziune foarte personală, diferită de alți mari dirijori germani cu o reputație solidă în muzica lui Bruckner (Günter Wand, Herbert von Karajan, Eugen Jochum, Karl Böhm sau Otto Klemperer).  Însă lectura lui Daniel Haring a fost debarasată de orice semnificații, lăsând ceea ce spera că va fi sunetul opulent al unei mari orchestre să-i susțină iconoclasmul. Și, desigur, coralele de alămuri ale părții a doua (Adagio) au fost impresionante, reușind să creeze, pentru o dată, impresia de catedrală, tocmai în Sala Palatului. Dar Concertgebouw nu mai e ce-a fost, iar Bruckner a scos iarăși la iveală destule nesiguranțe ale partidei de corni și un echilibru destul de precar între secțiunile orchestrei. Astfel, Simfonia s-a încheiat mai degrabă tern, în ciuda eforturilor lui Daniel Harding de a o anima. Nu exclud să fie de vină și Händel, pentru că e a doua oară când ajung la părerea că, după o operă bună, e greu să menții atenția la o simfonie de Bruckner sau Mahler.