Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Miza concursului de la Filarmonică


Probabil vă întrebați de ce am ajuns la al treilea articol pe tema concursului de la Filarmonica George Enescu, când sunt atâtea alte probleme mai importante. Abia am ieșit din trauma pandemiei, cu modul de viață afectat în grade pe care încă le descoperim. Și înainte de a ne dezmetici, războiul din Ucraina nu face decât să ne aresteze toată atenția. Și toate îngrijorările. Cine mai are nevoie de concerte simfonice? Tot concursul ăsta nu e decât o furtună într-un pahar cu apă?

Cu rușii la graniță, paharul se poate sparge sau poate să dispară.

Am afirmat în multe rânduri pe acest blog că muzica simfonică și opera ne leagă identitar de civilizația europeană, legitimând cultural apartenența la Uniunea Europeană.

Tocmai în acest context înnegurat viitorul Filarmonicii este important. La un moment dat circula în social media un apocrif al lui Churchill din timpul războiului, care ar fi refuzat să reducă finanțarea artelor, răspunzând: „Atunci pentru ce mai luptăm?“. S-a demonstrat că Churchill n-a spus aceste cuvinte niciodată, dar asta nu înseamnă că afirmația nu ar avea valoare de adevăr.

Cu doar câțiva ani în urmă, ministerul culturii își adăugase sufixul „și al identității naționale”, citit de mai toată lumea în cheie eurosceptică. Acum, identitatea națională este mai importantă ca oricând. Sigur, ne temem pentru viețile și bunurile noastre, dar ceea ce ne poate uni este cultura națională. Nu vorbesc de identitate aici în stilul odios în care o face un partid ca AUR. Nu vorbim de suveranități imaginare pe care le simțim amenințate de globalizare, de Dragobete vs Valentine’s Day. Azi vrem să ne apărăm felul nostru de viață, care nu înseamnă nimic altceva decât cultura, în sensul cel mai larg al cuvântului. Nu ne interesează și nu vrem să ascultăm imnul URSS, neschimbat din 1944 și păstrat de Rusia. Dar s-ar putea ca „Deșteaptă-te române” să ne sune altfel în urechi în vremurile de acum.

În acest context, Ateneul Român și Filarmonica George Enescu sunt parte a identității naționale și vom avea nevoie de aceste simboluri. Nu-mi este indiferent pe mâna cui vor cădea să le conducă.

Am văzut zilele astea un mic clip de la Ateneu, în care o speranță a dirijoratului românesc conducea orchestra prin măsurile imnului Uniunii Europene, nimic altceva decât un fragment din Oda bucuriei din Simfonia a IX a de Beethoven. Suna cam așa (merită ascultat, durează doar 1 minut):

E rău. Aici am ajuns. Câțiva spectatori ascultând amorțiți un concert unde se cântă atât de fals, încât nivelul general e mai aproape de curtea unui pașă otoman dintr-o provincie balcanică decât de demnitatea unei orchestre europene. Și vom avea nevoie de această orchestră cât mai repede, în forma ei cea mai bună. Cea de la Parsifal sau de la Moses und Aron, nu cea din secvența video de mai sus.

Furtună într-un pahar cu apă? Dacă nu suntem atenți, să nu ne trezim că paharul a dispărut.

Miza socială

Amintiți-vă de Neagu Djuvara povestind cum, întors la București de pe frontul de est, rănit și plin de păduchi, s-a îmbăiat și apoi a plecat la Ateneu, pentru a-l asculta ghemuit într-un scaun și hohotind de plâns pe George Enescu cântând la vioară. Pentru el, umanitatea se redusese la acest unic moment muzical.

Diferenţa dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, mizeria, groaza care pusese stăpânire pe noi toţi şi frumuseţea Ateneului cu sunetul minunat al concertului era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a dus în Rai. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar şi cele mai dureroase momente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, „pe viu“ pe George Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera operei „Oedip”, dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea. — povestea Neagu Djuvara într-un interviu acordat ziarului Adevărul, în 2015.

Muzica are această putere, iar noi avem nevoie de ea. Și n-ar fi deloc bine ca, atunci când vom avea cea mai mare nevoie, muzica să sune fals.

Obsesia ministerului pentru „un nume”, credința leneșă într-un „silver bullet” cu care totul se rezolvă de la sine trebuie să înceteze. Un „brand personal” nu se transferă automat spre un „brand instituțional”. Politicienii speră mereu ca prin acest „brand personal” să scape de răspunderea unei evaluări obiective și de asumarea deciziei luate. Numai că realitatea este infinit mai dură și nevoile sunt imediate. Dacă ministerul nu va reuși să facă alegerea bună la Filarmonică, atunci nu vom avea pentru ce să luptăm și ne vom întoarce la frică. Și la golitul magazinelor de conserve sau la stocarea de motorină în tomberoane.

Cultura și identitatea națională, în cel mai bun sens al cuvântului, au darul de a uni o națiune în jurul valorilor. Aici este diferența dintre o societate civilizată europeană și o distopie utilitaristă.

Miza istorică

Războiul din Ucraina tensionează totul, nu numai psihicul oamenilor. Nu e de mirare că a luat prin surprindere ministerul culturii (altfel, nepregătit și în condițiile cele mai normale). Peste noapte, oficialii din cultură se văd puși în situația de a lua decizii cu o miză mult mai mare, iar ipostazele în care se trezesc par ridicol de neverosimile.

Cine patronează acum Ateneul și Filarmonica? Ministerul culturii, format din oameni, desigur: ministrul Lucian Romașcanu și o echipă eterogenă și politizată  formată din Camelia Marcu (economist, secretar general), și secretari de stat precum: Mădălin Voicu, András Demeter etc. Plus comisia de concurs, anonimă, care va decide viitorul acestei instituții.

Istoria strivește. Patronii de altă dată ai Filarmonicii erau Regii României. Fondator era Constantine Esarcu, cel care-și lăsa o bună parte din avere într-un fond care finanța anual bugetul Filarmonicii cu sume mai mari decât toate subvențiile de stat la un loc. Și era urmat în demersul său de către alți oameni bogați precum Koiciu, Constantinescu, Simu, Traian Djuvara, Poenaru-Căplescu, personaje ilustre ale unei istorii a filantropiei care nu s-a scris niciodată. Acesta este nivelul la care trebuie să se ridice oamenii care reprezintă astăzi ministerul.

Pe lângă toți acești oameni avem o comisie de examinare care trebuie să aleagă un proiect câștigător în condițiile unei legislații perimate. Iar această comisie trebuie să se ridice la nivelul moral al lui George Enescu însuși, cel care a vegheat mereu la bunăstarea artistică a Filarmonicii care-i poartă azi numele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la martie 17, 2022 de în Analiză, Nou și interesant şi etichetată , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.762 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: