într-o joi, 14 Aprilie, la Ateneul Român
Antonin Dvořák: Concertul în la minor pentru vioară şi orchestră, op. 53
Solistă: Ioana Cristina Goicea
Johannes Brahms: Simfonia nr. 2, în re major, op. 73
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Primul concert cu orchestra Filarmonicii în efectiv complet, primul concert fără măști, în fine, un concert venit parcă în prima zi cu adevărat frumoasă de primăvară, cu un program apetisant și doi artiști care promiteau multe încă de pe afiș. Aproape că nu m-am mirat văzând că reprezentația de joi a fost sold out. Cu toate acestea, în sală erau destule locuri goale.

Explicația e simplă și e un bun indicator al gradului de respect pe care instituția îl are (sau mai degrabă nu-l are) față de public. În timpul pandemiei, Filarmonica a anulat multe concerte, dar n-a restituit banii abonaților, transformându-i în credite pentru concertele de la reluarea stagiunii. Vorbim de 692 de abonamente, în valoare totală de 169.350 RON. Numai că nu toți abonații au aflat că pot veni la acest concert în baza vechilor subscripții, locurile rămânând însă rezervate și astfel, pe hârtie, box-office-ul arăta perfect. Evident, nu au fost 692 de locuri goale, ci mult mai puține, însă cele câteva zeci de scaune libere dau măsura lipsei de comunicare și a dezinteresului administrației Filarmonicii pentru cel mai prețios capital al oricărei instituții de spectacole: publicul.

La 29 de ani, Ioana Goicea a demonstrat că este, probabil, cea mai bună violonistă din România. S-a impus repede în Concertul lui Dvořák, printr-o tehnică bine stăpânită și prin prospețimea interpretării. După o primă parte în care și-a folosit virtuozitatea pentru o muzicalitate limpede și aerisită, a găsit repede tonul potrivit, reținut melancolic din Adagio. Însă cel mai mult mi-a plăcut atașamentul ei față de stilul și spiritul Boemiei, rezistând tentației de a exagera langoarea slavă, drept urmare, ultima parte a fost și cea mai spectaculoasă, dublată de un encore cu Lăutarul lui George Enescu. Christian Badea a dus însă greul acestui concert, furnizând un acompaniament care punea foarte bine în valoare structura ritmică a compoziției, dar luptându-se permanent cu o orchestră care nu părea dispusă, sau poate nici măcar capabilă, să cânte piano, în special la alămuri și lemne. Rezultatul a fost o lectură dominată de spiritul urgenței dramatice imprimat orchestrei, din care sunetul viorii a răsărit luminos.

După pauză, „Pastorala” lui Brahms a rămas felul principal al acestui festin. Christian Badea a oferit o lectură cu tempi moderați, menținând totuși linia grandioasă din Allegro non troppo. În fața unei falange care avea mereu tendința să cânte apăsat, dirijorul a reușit să păstreze și să etaleze caracterul rapsodic al simfoniei, de o puternică expresivitate în partea a doua, și spontaneitatea temei din partea a treia, în ciuda durităților orchestrei. Finalul a fost construit atent, cu o progresie dramatică tipică, plină de contraste, dar bine articulată.