într-o marți, 19 aprilie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regie, decor, costume și lumini: Mario de Carlo
Asistent regie: Claudia Machedon
Charles Castronovo (Don Carlo), Cellia Costea (Elisabetta di Valois), Ion Dimieru (Filippo II), Adrian Mărcan (Rodrigo), Marius Boloș (Il Grande Inquisitor), Mihaela Ișpan (Eboli), Filip Panait (Un frate), Cristina Eremia (Tebaldo), Valentin Racoveanu (Il Conte di Lerma), Andreea Novac (Voce dal Cielo)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: Tiberiu Soare

După premiera din 2018, mi-am propus să nu mai revăd producția lui Mario de Carlo de la Opera Națională București decât cu o distribuție bună. La patru ani distanță, montarea este pur și simplu o fraudă artistică, un concert în costume pe o podea care imită o tablă de șah înconjurată de pereți de tablă, cu proiecții infantile pe ecranul din spate. Îmi aduc aminte că directorul de atunci al ONB, dl Fănel Ignat, declara la proba interviu a concursului anulat pentru postul de manager că totul a costat 1,2 milioane de lei, deși costumele erau refolosite dintr-o producție de Un ballo in maschera din 1967… Dacă pentru publicul meloman toate acestea n-au contat în fața ocaziei de a-l vedea la București pe Charles Castronovo, sunt convins că spectatorii ocazionali, familiarizați și cu teatrul din capitală, nu au plecat cu o impresie prea bună.

Și totuși, aseară am asistat la un mic miracol. Charles Castronovo e un tenor foarte apreciat la Metropolitan, Covent Garden sau Viena, acceptarea invitației de a cânta la București a fost o surpriză. Mai mult, am fost de față la unul dintre cele mai savuroase momente de operă: acela când un tenor liric face tranziția către repertoriul spinto, când vocea bazată pe frumusețea timbrului devine penetrantă și tăioasă ca o lamă. Iar rolul prințului nefericit Don Carlo este exact despre așa ceva. Tenorul american a arătat o altă lume: una în care aria Io la vidi devine un moment de atracție, cu atacuri tăioase în acute, urmate de alunecări spre tonuri lirice, totul de un bun gust perfect. Duetul cu Rodrigo a fost debordant, scena foarte dificilă din autodafe cu atacul infernal din Saró tuo salvator, popor fiammingo a fost rezolvată cu o ușurință dezarmantă. Duetele cu Cellia Costea au fost cele mai reușite, dând senzația, pentru o clipă, că ești spectator într-un teatru de operă mult mai important decât cel în care ne aflam, o senzație totuși fugară, pentru că acompaniamentul orchestrei a lăsat de dorit. Castronovo nu a cântat nicăieri Don Carlo și e foarte posibil să fi venit la București pentru „a trece rolul” într-un spectacol cu public. Probabil că, în anii care vor urma, când vom citi despre succesul său în acest repertoriu, ne vom aminti că a debutat aici.

Cellia Costea are o reputație bine stabilită în rolul Elisabettei di Valois, pe care l-a cântat peste tot, inclusiv la premiera bucureșteană de acum patru ani. Timpul n-a deteriorat nimic din această voce impozantă, foarte egală în registre, cântând cu o demnitate regală muzica lui Verdi. În special a doua arie, Tu che le vanità, a fost foarte reușită. De altfel, soprana de la Atena a fost singura care i-a făcut față direcției asurzitoare a lui Soare.

Numai că Don Carlo este o operă care are nevoie de cinci soliști excelenți, iar restul distribuției a fost acoperită cu membrii ansamblului casei. Adrian Mărcan s-a simțit stimulat de partenerii săi de scenă și s-a ridicat peste nivelul lui obișnuit în rolul lui Rodrigo, cântând cu aplomb duetul cu Don Carlo și scenele de ansamblu. Păcat că, în scena morții marchizului de Posa, a ales să continue în același stil tot mai stentorian pe măsură ce viața se scurgea din personaj. Apoi, Marius Boloș și-a făcut datoria ca Mare Inchizitor, foarte atent la dicție și simțindu-se bine în rolul înspăimântător pe care îl avea de jucat și cântat. Aproape că ar fi fost bine, dar Ion Dimieru și Mihaela Ișpan au fost vizibil depășiți de rolurile lor. Rar am văzut un Filippo II atât de plebeu, având doar un registru median solid, dar căruia toate trecerile de pasaj spre acute și grave insuficiente i-au ridicat dificultăți insurmontabile. Rezultatul a fost că monologul Ella giammai m’amò a devenit penibil de la un punct încolo, părând că nu se mai termină. De partea cealaltă, dacă se spune că e greu de găsit o mezzosoprană care să cânte bine cele două arii ale prințesei Eboli, Mihaelei Ișpan nu i-a ieșit nici una. Dacă, în aria vălului, coloratura a lăsat de dorit și solista a avut probleme de ritm, în schimb O don fatale a fost de o platitudine dezesperantă, pe care agitația cu care își mișca permanent mâinile nu a putut să o compenseze.

Însă marele eșec al serii a fost direcția lui Tiberiu Soare. Aceeași lectură pătrată, aceeași îndârjire fără sens de a acoperi scena cu fosa, aceeași indiferență la stridențele și greșelile de intonație ale unor instrumente. Până și corul mesagerilor flamanzi a fost ruinat, iar mărețul tablou al autodafe-ului a sunat provincial. Dar, atâta vreme cât dirijorul are concert și la Ateneu și Don Carlo în aceeași săptămână, e clar că repetițiile de la Operă au lăsat de dorit și oricum stilul nu s-a îmbunătățit cu nimic de la premieră și până acum.

Rămâne însă această frumoasă amintire a lui Charles Castronovo, poate chiar mai interesantă decât prezența lui Bryn Terfel la București, în debutul stagiunii.