Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Otello – înregistrări recomandate


Paradigma industriei fonografice s-a schimbat mult în ultimul deceniu. Astăzi, serviciile de streaming fac accesibile discografii imense pentru o fracțiune din prețul unui CD. Drept urmare, am ales doar două înregistrări audio care pot da câteva criterii după care să fie judecate celelalte. Prima înregistrare nu ține cont de calitatea tehnică a sunetului, ci doar de excelența artistică. A doua recomandare ia în seamă și plăcerea audiofilă. În schimb, recomandările video sunt limitate doar de disponibilitatea lor comercială.

Audio

Penultima operă a lui Verdi este faimoasă pentru cel mai dificil rol de tenor dramatic din opera italiană. Din acest motiv, lista celor buni e scurtă și fiecare are o discografie impresionantă. Clișeul „Mario Del Monaco a fost cel mai bun Otello, urmat de  Plácido Domingo” trebuie depășit. Argumentul cantitativ nu e suficient (de la primul au rămas 37 de înregistrări, iar celălalt – 50). Asta nu înseamnă că nu ar fi excelat; dimpotrivă și ne vom întâlni cu ei în videografia operei, unde au un cuvânt greu de spus.

❁*** Giovanni Martinelli (Otello), Elisabeth Rethberg (Desdemona), Lawrence Tibbett (Iago), Nicola Moscona (Lodovico), Thelma Votipka (Emilia), Metropolitan Opera, Ettore Panizza. Live, 1938. Myto/Naxos, CD/streaming, mono. 🏛

Privind în urmă, la scară istorică, aprecierea pentru această înregistrare este exprimată cel mai bine de criticul britanic Alan Blythe: „Oricine crede că Toscanini, Karajan și Carlos Kleiber sunt singurii care știau să dirijeze penultima capodoperă a lui Verdi nu l-au ascultat pe Ettore Panizza […]. Oricine crede că Del Monaco, Vickers și Domingo sunt cei mai buni Otello de pe disc nu l-au ascultat niciodată pe Martinelli […]. Oricine cred că Gobbi sau Milnes sunt reperele interpretării lui Iago n-au întâlnit lectura lui Tibbett […]”.

Deschiderea stagiunii 1938/1939 la Metropolitan Opera cu opera Otello

Otello nu se mai cântase la Metropolitan Opera de un sfert de secol, când, în 1937, are loc premiera unei noi producții semnate de Herbert Graf, important regizor de operă înainte de război. Pur și simplu, Met-ul nu avea la îndemână un tenor capabil să cânte rolul titular. Caruso era mort și oricum nu-l abordase. Leo Slezak, tenorul ultimelor spectacole din 1913 dirijate de Arturo Toscanini se întorsese în Europa, unde era pe punctul de a abandona cariera de operă. Giovanni Martinelli, la 52 de ani (deși gurile rele susțin că mințea cu un deceniu în privința vârstei), va debuta în rol în preajma Crăciunului (22 Decembrie). Succesul e imediat și evenimentul ajunge în jurnalele de știri ale lumii, prezentate în cinematografe.

 

Urmează o serie de cinci spectacole, inclusiv o deplasare a producției la Philadelphia, ultimul dintre ele, înapoi la New York, fiind transmis la radio pe 12 Februarie 1938 înregistrat comercializat pe disc.

Înregistrarea de la Naxos începe cu comentariul prezentatorului radio Milton Cross, plin de parfumul epocii, citind distribuția și descriind contextul în care începe primul act. Ettore Panizza, dirijor cu experiență încă din 1907, când apărea în mod regulat la Royal Opera House, dar activând cu modestie în anii ’20 ca asistent al lui Toscanini la Scala, intră în fosă. Ce urmează e teribil. Scena inițială a furtunii este de o violență și o rapiditate pe care nu le veți mai întâlni la nici un alt dirijor și este uimitor că orchestra și corul reușesc să răspundă acestor tempi atât de rapizi fără să se încurce. Pe tot parcursul serii, toate intervențiile orchestrale cu sau fără cor vor fi sălbatice. Dirijorul argentinian produce în același timp un contrast evident atunci când potolește această cavalcadă barbară pentru a permite soliștilor să se desfășoare în ritmul lor, acompaniindu-i ideal. 

Martinelli, e un Otello fără echivalent. E practic singurul tenor spinto din discografie rezolvând rolul cu un aplomb dezarmant, făcând apel la un registru acut penetrant cu care taie ca o spadă prin orchestră și ansambluri. Simțul frazei și un legato perfect îl fac memorabil în rol, chiar dacă, luat de vârtejul interpretării, valoarea notelor rămâne relativă în multe momente. După un Esultate! excitant, Abbaso le spade! e dublat de direcția furibundă a lui Panizza iar duetul cu Desdemona arată efectiv cealaltă față a lui Otello, îndrăgostit și tandru. Nebunia atinge paroxismul în Dio mi potevi, pentru ca în final, Niun mi tema să-l readucă la o umanitate atașantă. Iago e în aceeași ligă cu Otello.

Giovanni Martinelli (Otello) și Elisabeth Rethberg (Desdemona în Otello (Met, 1938)

Lawrence Tibbett, cu o voce perfect centrată, de o muzicalitate rară, îi adaugă personajului negativ eleganță și subtilitate. Elisabeth Rethberg rămâne poate cea mai nobilă Desdemona a discografiei. De altfel, până în 1942, când Martinelli va abandona rolul după 26 de reprezentații, Tibbett și Rethberg vor rămâne cei mai stabili parteneri, cu 17, respectiv 11 spectacole, și e demn de amintit că printre cele patru Desdemone alternative se numără Stella Roman și Maria Caniglia. Giovanni Martinelli mai are încă cinci înregistrări în rolul lui Otello, ultima din 1948, gradual tot mai puțin reușite decât această seară legendară. Sony a publicat recent o reluare din 1940 a acestui Otello cu o distribuție aproape identică celei din 1938.

În fine, sunetul e destul de bun pentru epocă, mai ales în condițiile unei transmisiuni în direct, dar poate părea atroce pentru standardele tehnice de azi, cu zgomote de fond și pârâituri care fac să pară că microfonul stă lângă o tigaie în care se prăjesc cartofi. Atmosfera teatrului și implicarea artiștilor e atât de evidentă, încât compensează fără probleme toate inconvenientele și n-aș schimba acest disc pentru nici o înregistrare de studio. Dar asta nu înseamnă că pasionații de înaltă fidelitate n-au de unde alege.

*** James McCracken (Otello), Gwyneth Jones (Desdemona), Dietrich Fischer-Dieskau (Iago), Anna di Stasio (Emilia), New Philharmonia Orchestra, Ambrosian Opera Chorus, John Barbirolli, 1968. EMI/Warner, CD/streaming, stereo. 🎧

Recomandarea Hi-Fi merge către un disc mai puțin celebru și destul de criticat la vremea lui, publicat de EMI în 1968. E ultima înregistrare de operă dirijată de John Barbirolli și singura a lui James McCracken ca Otello în studio (pe lângă alte zece live). Tenorul american făcea senzație pe scenă în rolul maurului nu doar prin voce, ci și prin prezența fizică impunătoare, dar vocea lui nu se transfera la adevărata ei dimensiune pe banda magnetică. Regretabil, nici o integrală video cu acest tenor în rolul principal nu e disponibilă, ba chiar unul dintre motivele despărțirii sale de Metropolitan a fost preferința teatrului pentru Vickers când s-a decis să se facă o transmisiune tv. Dicția italiană deficitară o compensa inteligent, păstrând mereu un accent american care îl face pe acest Otello să ca și cum ar fi coborât de pe ecranul de cinema unde rulează 12 ani de sclavie. În special pe acest disc de studio, unde microfonul captează foarte bine pronunția, tenorul american are vocea „bruna”, pe care o cerea Verdi. Este poate cea mai sentimentală și teatrală rendiție a operei, cu multe exagerări, unele discutabile, dar mereu captivantă. În fond, povestea lui Otello nu este numai despre gelozie, e și despre rasism. 

È tardi! (James McCracken și Gwyneth Jones, Royal Opera House, 1969)

John Barbirolli e lent și foarte delicat, evitând să imprime foarte multă energie în scena furtunii sau în actul al doilea, astfel că drama rămâne mai mult pe seama artiștilor. McCracken e un Otello învins încă de la început, sucombând la contemplarea propriilor lui slăbiciuni. Evident, e stentorian la debarcarea de pe corabie și când intervine în conflictul dintre Cassio și Roderigo, însă gelozia îl îngenunchează până la punctul în care monologul din actul al treilea (Dio mi potevi) atinge bufoneria tragică. Dietrich Fischer Dieskau e un Iago de o subtilitate ieșită din comun, Shakespeare e prezent la tot pasul în interpretarea baritonului german. Gwyneth Jones e superbă, o Desdemona de o feminitate tulburătoare, în ciuda pronunției aproximative și a unei stilistici mai libere. Sunetul e bine captat, surprinzând chiar și unele mormăieli ale dirijorului, iar scena sonoră e ideală, de un echilibru ireproșabil.

Dacă e să numărăm toate live-urile, discografia lui Otello este una dintre cele mai ample, cu peste 250 de înregistrări, din care serviciile de streaming prezervă cel puțin câteva zeci, cele mai importante. Dacă opera ajunge să vă cucerească, atunci e nevoie să ascultați neapărat integrala lui Toscanini cu Ramón Vinay transmisă radiofonic de NBC în 1947, un standard după care încă se mai măsoară calitatea artistică a tuturor celorlalte înregistrări. În afară de imensa felie pe care și-o arogă Del Monaco  (două discuri de studio, în 1954 și 1961, ultimul dirijat de Karajan) și Domingo (de trei ori în studio cu Levine – 1978, Maazel – 1985 și Chung – 1993), un alt nume important este Jon Vickers, dominant în anii ’60-’70, alte apariții notabile fiind Carlo Cossutta (în primul rând, pe un disc de studio din 1977 dirijat de Solti și cu o Margaret Price excelentă) și chiar Luciano Pavarotti, inedit în rol și doar în concert (1992, cu Chicago Symphony Orchestra condusă de Georg Solti). Printre marii absenți, Franco Corelli, Enrico Caruso, Jussi Björling sau Carlo Bergonzi, toți contemplând ideea de a cânta rolul pe scenă și înregistrând câteva arii, fără să mai apuce s-o facă, sau interpreți ai rolului de la începutul secolului trecut, de la care nu au rămas decât tot niște fragmente: Francesco Tamagno (creatorul rolului), Renato Zanelli, Aureliano Pertile, Leo Slezak, Francesco Merli, Lauritz Melchior sau Helge Rosvaenge.

Video

❁*** 🎭 *** 🎼 Plácido Domingo (Otello), Kiri Te Kanawa (Desdemona), Serghei Leiferkus (Iago), Royal Opera House, Georg Solti (dirijor), Elijah Moshinsky (regizor), 1992. Kultur/Pioneer/Opus Arte, DVD.

** 🎭 ** 🎼 Plácido Domingo (Otello), Renée Fleming (Desdemona), James Morris (Iago), Metropolitan Opera, James Levine (dirijor), Elijah Moshinsky (regizor), 1995. DG, DVD, streaming pe Met on Demand.

** 🎭 * 🎼 Johan Botha (Otello), Renée Fleming (Desdemona), Falk Struckmann  (Iago), Metropolitan Opera, Semion Bicikov (dirijor), Elijah Moshinsky (regizor), 2012. Decca, DVD/Blu-Ray, streaming pe Met on Demand. HD

** 🎭 ** 🎼 Plácido Domingo (Otello), Barbara Frittoli (Desdemona), Leo Nucci  (Iago), Teatro alla Scala, Riccardo Muti (dirijor), Graham Vick (regizor), 2001. Arthaus/TDK, DVD.

O piesă de teatru de Shakespeare pe muzică de Verdi, așa arată acest Otello de la Covent Garden în regia lui Elijah Moshinsky, înregistrat în 1992. Decorurile masive și costumele elaborate sunt de epocă, însă mișcarea de scenă este genială. Scena furtunii e ca o pictură de Tintoretto, în care stai cu sufletul la gură așteptând să vezi dacă nava generalului maur va scăpa de naufragiu, totul sub privirile unui Hristos crucificat pictat în stil bizantin. Corul este manevrat cu inteligență și eficacitate și scenele de luptă sunt cinematografice. Pe scurt, cadrul este atât de realist, încât soliștii nu par să facă obișnuitele gesturi largi, chiar și atunci când chiar le fac. Brian Large, regizorul de transmisie, poate fi pus la același nivel cu Moshinsky pentru inteligența cu care filmează toate cadrele și prim planurile, subliniind teatralitatea spectacolului, dar și atmosfera specială a unei seri în care în audiență pot fi văzuți cuplul regal Charles – Diana. Evenimentul nu e datorat premierei (care avusese loc în 1987), ci aniversării lui Georg Solti, care împlinea 80 de ani. 

Temete, signor, la gelosia! (Plácido Domingo și Serghei Leiferkus în producția lui Elijah Moshinsky de la Royal Opera House, 1992)

Plácido Domingo e un Otello matur, cerebral, izbucnind rareori ca o forță a naturii, prins fatalmente în magia neagră a lui Iago, și își dozează resursele vocale, astfel încât exploziile (Ore e per sempre sau Si, pel ciel) să contrasteze și mai mult cu duetul din primul act sau cu Niun mi tema. Kiri Te Kanawa intră în acest joc și Desdemona ei e la fel de rațională, făcând să pară firească reținerea vocală din actul al treilea, însă ingenuitatea e jucată până la capăt în primul și ultimul act. Te Kanawa și Domingo fac un cuplu a cărui tragedie e greu de îndurat ca spectator.

„E slab și deșirat, buzele subțiri și ochii mici apropiați de nas ca la maimuțe, fruntea înaltă teșită spre creștet […], cu un fel de a fi distrat, nonșalant, nepăsător la toate, incredul, spunând vorbe usturătoare, zicând cu ușurință și binele și răul, având aerul că se gândește la cu totul altceva decât la ceea ce zice […] ”. Nimic din descrierea pe care i-o face Verdi lui Iago într-o scrisoare către editorul partiturilor sale, Ricordi, nu-i lipsește lui Serghei Leiferkus. E chiar un „Iago cu față de om cinstit! […], este Shakespeare, este omenirea, adică o parte a omenirii, urâtul”. Puțin contează că vocea are o culoare mai deschisă decât a altor baritoni, toată ambiguitatea personajului e în fața noastră: de la scrutarea înfrigurată a abisului existențial din finalul lui Credo, la virilitatea tragică a duetului cu Otello din finalul actului II, și până la înțepătura de scorpion din Vieni, l’aula e deserta, nimic nu lipsește din duplicitate, sau din machiavelismul personajului. Direcția lui Solti, dramatică și nervoasă, completează o interpretare rafinată.

Franco Zeffirelli povestea că Lawrence Olivier, după ce l-a văzut pe Domingo cântând rolul lui Otello, ar fi exclamat: „Joacă la fel de bine ca mine, și, pe deasupra, nemernicul mai și cântă!”. Nu e de mirare că tenorul spaniol a fost înregistrat în exces. Există încă patru filmări disponibile comercial și tot atâtea rămase în arhivele televiziunilor, în care evoluția lui în acest rol e vizibilă.

Revenind la producția lui Moshinsky, ea a traversat oceanul, ajungând la Metropolitan Opera în 1994, cu câteva schimbări în ceea ce privește decorurile și luminile, devenind mai colorată, mai masivă dar pierzând pe drum o parte din teatralitatea de la Londra. O puteți vedea pe o înregistrare din stagiunea următoare, cu un Domingo în aceeași linie, însă cu un anturaj inferior: Renée Fleming – destul de placidă și James Morris – cabotin, plus un James Levine în nota obișnuită de profesionalism lipsit de inspirație. Calitatea tehnică e mai bună, iar regia tv a lui Brian Large nu mai e atât de inspirată ca la Londra. 

Dacă Moshinsky v-a cucerit, există și o transmisiune HD din 2012, cu un Otello bonom și permanent înfricoșat al unui Johan Botha inadecvat fizic, dar în sfârșit un tenor spinto valabil în rolul maurului, un Falk Struckman aproape de calibrul lui Leiferkus, totuși prea târziu captat, și din nou Fleming, mai precaută ca niciodată. 

Dacă Elijah Moshinsky apelează la Shakespeare, inclusiv folosind costume din secolul XVII, de ce nu ar exista și un cadru renascentist pentru Otello? Mai ales că, istoric vorbind, faptul divers care stă la baza piesei de teatru s-a petrecut în anul 1508, la Veneția (și nu în Cipru). Peter Stein pune în practică această idee la Welsh National Opera din Cardiff, în 1986, cu o scenografie desprinsă parcă din picturile ce decorează Camera degli sposi a palatului ducal din Mantova, și o populează cu artiști tineri, deloc faimoși, dar care cântă foarte bine (Jeffrey Lawton, Helen Field, Donald Maxwell, conduși de dirijorul Richard Armstrong). Nu veți găsi transmisiunea tv împachetată într-un DVD de cumpărat de la Amazon, dar vă puteți încerca șansa pe YouTube.

În fine, chiar și despărțirea lui Domingo de Otello din 2001 a trebuit să fie imortalizată, mai ales că era încă o deschidere de stagiune la Milano și, în același timp, ultima serie de spectacole înaintea închiderii teatrului pentru o renovare care va dura trei ani. Decorul lui Ezio Frigerio, scenograf eternizat la Scala, e unic și constă într-o incintă circulară, decorată bizantin. Graham Vick îl plasează mereu pe Otello înăuntrul acestui cerc al intrigii, în timp ce Iago și Desdemona cântă mereu în afara lui, iată o lume. Domingo e un fel de Lear, furiile lui Otello sunt neputincioase (de altfel, într-unul dintre spectacolele seriei, tenorul a abandonat, în teribilul act secund), Nucci nu are ce căuta în rolul lui Iago, deși știe să joace cu vocea, iar Frittoli face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei ei, aflată aici la început, dar nu detronează nici o mare soprană din trecut.

* 🎭 *** 🎼 Jon Vickers (Otello), Renata Scotto (Desdemona), Cornell McNeil (Iago), Metropolitan Opera, James Levine (dirijor), Franco Zeffirelli (regizor), 1977. The Metropolitan Opera, DVD, streaming pe Met on Demand.

* 🎭 ** 🎼 Plácido Domingo (Otello), Gilda Cruz-Romo (Desdemona), Sherrill Milnes (Iago), Metropolitan Opera, James Levine (dirijor), Franco Zeffirelli (regizor), 1979. Streaming pe Met on Demand.

* 🎭 * 🎼 Plácido Domingo (Otello), Katia Ricciarelli (Desdemona), Justino Díaz  (Iago), Teatro alla Scala, Lorin Maazel (dirijor), Franco Zeffirelli (regizor), 1985 film. MGM, DVD.

* 🎭 *** 🎼 Jon Vickers (Otello), Mirella Freni (Desdemona), Peter Glossop (Iago), Berliner Philharmoniker, Chor des Deutschen Oper Berlin, Kerbert von Karajan (dirijor și regizor), 1974. DG, DVD, streaming pe Digital Concert Hall.

Așa cum era de așteptat, Franco Zeffirelli nu putea lipsi din videografia maurului. Mai întâi la New York, în 1972, ultima premieră de producție a directoratului lui Rudolf Bing, cu James McCracken în rolul titular. Regizorul italian accentuează emoțiile primare, plasând acțiunea într-un ev mediu întunecat, preferând cadrul unei cetăți austere în locul vreunui palat elegant, singurele insule de lumină ale acestui univers deprimant venind de la costumele opulente și colorate ale personajelor. Mai departe încep incoerențele, căci căderea în infern a lui Otello e pusă mai mult pe seama epilepsiei, iar personajele sunt caracterizate în tușe groase, frizând caricatura: Desdemona ingenuă ca o Albă-ca-Zăpada blondă, Otello ca o victimă a unei boli, iar Iago un ticălos absolut. În 1978 și 1979 sunt transmise două spectacole în cadrul programului Live from the Met. Punerea în scenă nu e potrivită pentru tehnologia video a vremii și imaginile sunt decepționant de întunecoase, mai puțin actul al doilea, ceva mai bine luminat.

Regretabil, dar în 1978, James McCracken și Teresa Zylis-Gara, care cântaseră foarte bine la premieră, sunt înlocuiți de Jon Vickers și Renata Scotto. Vickers e un Otello complex, furia e supradimensionată, în contrast cu suferința personajului, atât de bine construită, amintind de Florestan din Fidelio, încât provoacă empatie (anulată, în parte de peruca afro de un comic involuntar). Vocea a trecut de apogeu, unele note înalte sunt destul de sugrumate, însă, la fel ca Maria Callas pe vremuri, tenorul canadian găsește mereu rezolvări teatrale pentru a transforma slăbiciunile vocale în expresivitate. Scotto e nesperat de bună, cântând mezza voce în majoritatea timpului, ceea ce face ca momentele dramatice să aibă o încărcătură și mai mare decât de obicei. Experiența ei e decisivă în frazare și expresivitate. Avem ocazia, pentru o dată, să-l vedem pe Cornell MacNeil în formă bună, pentru că sunt o mulțime de alte înregistrări de la Met în care baritonul e la final de carieră, cu mijloacele vocale diminuate. E un Iago rudimentar și direct, care nu se pierde în detalii de compoziție a caracterului; cu toate astea e impresionant și eficient.

E un mare regret în lumea colecționarilor de operă că nu a fost publicată niciodată transmisiunea deschiderii stagiunii de la Teatro alla Scala  din 1976, în regia lui Zeffirelli, foarte asemănătoare cu cea de la Metropolitan. O puteți căuta pe YouTube, unde reapare din când în când, și veți găsi digitalizarea unei copii VHS uzate. Montarea e banală și mișcarea de scenă destul de rudimentară, însă în fosă e Carlos Kleiber, eroul absolut al serii, în timp ce Domingo e un Otello sălbatic, un maur căruia nimic nu-i stă în cale, învingându-se fatalmente și pe sine.  Revenind la Met, Domingo din 1979 e la fel de entuziasmant vocal ca la Scala și la fel de dezlănțuit scenic, iar lângă el sunt un Sherill Milnes falnic și Gilda Cruz-Romo, o soprană prea puțin mediatizată. 

În fine, Zeffirelli reușește să obțină buget inclusiv pentru un film, pe care-l produce cu studiourile Golan-Globus (celebre pentru filmele cu Jean Claude Van Damme) și cu care viza un succes similar celui avut cu Romeo și Julieta. Cinematografia este superbă, incomparabil mai bună decât cea a filmelor produse de RAI cu Mario Del Monaco sau cele ale lui Karajan sau Felsenstein, însă regizorul își permite niște licențe catastrofale. Nu atât adăugarea unor sunete din natură peste muzică, sau chiar o secvență întreagă de dans pe niște melodii care n-au legătură cu Verdi, cât mai ales coborârea cu un semiton a coloanei sonore extrasă de pe mediocrul disc de studio realizat de Lorin Maazel și Teatro alla Scala cu distribuția peliculei. Justino Diaz sună ca un bas, Domingo ca un bas bariton (mai gros chiar decât acum, când chiar cântă roluri de bariton), iar Ricciarelli devine contralto. Detestabil.

Pe Vickers îl mai puteți vedea la apogeul său vocal într-un film operă din 1974, regizat și dirijat de Herbert von Karajan, coloana sonoră folosită fiind discul de studio înregistrat de cei doi în urma succeselor spectacolelor cu Otello de la Salzburg din 1970 și 1971. Producțiile scenice ale lui Karajan sunt în general plicticoase, dar când vine vorba de cinema, avem de-a face cu un diletant care plictisește încă și mai mult, îngropând pelicula în detalii cinematice și prim planuri studiate din care farmecul și chiar viața spectacolului de operă dispar. Păcat, mai bine filmau o seară de la Salzburg, pentru că Mirella Freni e o Desdemona atașantă, iar Vickers cântă eroic, doar Peter Glossop fiind decepționant de liniar și scenic și vocal.

* 🎭 *** 🎼 Mario Del Monaco (Otello), Gabriela Tucci (Desdemona), Tito Gobbi (Iago), Takaruzaka Hall Tokyo, Alberto Erede (dirijor), Bruno Nofri (regizor), 1959. VAI, DVD. 🏛

* 🎭 *** 🎼 Mario Del Monaco (Otello), Rosanna Carteri (Desdemona), Renato Capecchi  (Iago), RAI Milano, Tullio Serafin (dirijor), Franco Enriquez (regizor), 1958. Hardy Classics, DVD. 🏛

Chiar dacă, în 1959, Mario Del Monaco mai degrabă declama rolul lui Otello, în loc să-l mai cânte, spectacolul de la Tokyo merită văzut. Ca de obicei în seria turneelor japoneze Opera Italiana, punerea în scenă a lui Bruno Nofri e minimală, vizând funcționalitatea strictă (un obiectiv similar și pentru dirijroul Alberto Erede), ea rămâne vizionabilă, mai ales de la al doilea act încolo. Dincolo de precaritatea interpretării vocale, Del Monaco e un animal de scenă și se aruncă în rol cu un abandon pe care nu-l mai întâlniți la nici un alt tenor al videografiei. Nu se pierde în nici un fel de nuanțe, de altfel, orice pianissimo e ignorat, însă violența și furia personajului sunt extreme, tenorul ajungând să domine autoritar nu numai scena, ci și fosa, ordonând dirijorului, prin gesturi, când să se oprească. Și asta e doar o jumătate din meritul acestui film, pentru că de restul se ocupă Tito Gobbi, unul dintre cei mai vicleni și versatili Iago din istorie. Gabriela Tucci e figura inocentă dintre cei doi monștri sacri și se descurcă impecabil în rolul Desdemonei. 

Un bacio… un bacio ancora… (Mario del Monaco)

E clar că la Tokyo tenorul nu era într-o zi fastă, pentru că doar cu un an mai devreme filmul realizat în studiourile RAI îl arată într-o formă vocală mai bună, chiar nuanțând mai bine rolul decât în înregistrări audio anterioare. Este, probabil, cea mai bună peliculă din seria de filme-operă realizată de televiziunea italiană în acei ani, cu o cinematografie elaborată imaginată de Franco Enriquez, în timp ce Tullio Serafin conduce expert ostilitățile muzicale. Del Monaco e încadrat în cele mai flatante unghiuri care-i pun în evidență statura de star: spre deosebire de tenorii contemporani lui, era suplu și avea o față de actor de cinema, magnetismul lui de pe scenă uza din plin și de aparența fizică. Din nou un Iago deosebit, Renato Cappecchi, bariton obișnuit în opera comică, aici imaginând un militar de extracție rustică, la pachet cu o viclenie organică. Rosanna Carteri e o Desdemona excelentă și în aceste condiții, chiar dacă filmul poate părea demodat, rămâne încă valabil, cu desincronizări tolerabile între sunet și imagine (aproape inexistente în cazul lui Del Monaco).

* 🎭 ** 🎼 Vladimir Atlantov (Otello), Kiri Te Kanawa (Desdemona), Piero Cappuccilli (Iago), Arena di Verona, Zoltán Peskó (dirijor), Gianfranco di Bosio (regizor), 1982. NVC/Pioneer, DVD/Streaming YouTube.

În condițiile unui spectacol în aer liber, într-un stadion antic comparabil cu Colosseum-ul roman, decorurile imense ale lui Vittorio Rossi, imaginând zidurile albe ale unei cetăți medievale sunt de efect și rezolvă chiar bine cadrul operei; costumele matlasate cu plastic strălucitor pot fi utile pentru publicul din arenă, aflat la distanță de scenă, dar prim planurile le fac să pară kitsch. Regia lui de Bosio e în stilul grand opera, cu gesturi de agent de circulație și mișcări ordonate de trupe neprofesioniste.

Già nella notte densa… (Kiri Te Kanawa și Vladimir Atlantov – Arena di Verona, 1982)

Așa e la Verona, unul dintre ultimele bastioane ale tradiției operatice de dinainte de război. Dar avem ocazia să-l vedem pe unul dintre marii competitori ai lui Domingo, tenorul sovietic Vladimir Atlantov, imbatabil în epocă în opera rusească, aici în rolul pe care-l iubea cel mai mult și pentru care se pregătise toată viața: Otello. Din punct de vedere tehnic e ireproșabil, un tenore robusto cu accente spinto mai mult decât dramatice, dar o interpretare autoritară, pălind pe lângă studiul psihologic al unui Vickers, violența lui Del Monaco, dezlănțuirea lui McCracken sau versatilitatea lui Domingo, toți mai implicați în rol decât el, deși există scuza imensului spațiu de joc ce interzice practic orice piano și invită la gesturi largi. Cappuccilli e rutinier, un Iago liniar și plictisitor, iar Te Kanawa rămâne și ea exterioară personajului căruia nu-i rămân decât o lungă serie de sunete frumoase. Zoltán Peskó conduce competent și fără inspirație. Spectacolul este oferit de Warner Classics gratuit, pe YouTube.

Pentru cei cu răbdare și toleranță, există un film-operă realizat de televiziunea sovietică în 1987, postat oficial pe YouTube, unde Atlantov etalează o viziune mai complexă asupra personajului. Se cântă în rusă, dar, surprinzător, muzicalitatea operei nu e afectată, iar direcția lui Mark Ermler e chiar bună, însă problemele vin de la sincronizarea imaginii cu sunetul, ca de obicei în multe astfel de filme, iar calitatea tehnică a peliculei e specifică unui film tv din Europa de Est.

** 🎭 * 🎼 José Cura (Otello), Krasimira Stoianova (Desdemona), Lado Ataneli (Iago), Vittorio Grigolo (Casio), Gran Teatre del Liceu Barcelona, Antoni Ros-Marbà (dirijor), Willy Decker (regizor), 2006. Opus Arte, DVD/Blu-Ray/Streaming pe Medici TV. HD

„Când am decis să cânt Otello, mai mulți oameni mi-au spus că sunt nebun. Mario Del Monaco, spuneau ei, a avut tipul de voce potrivit pentru rol, iar vocea mea nu avea nici o legătură cu a lui. Cu douăzeci de ani mai înainte, Del Monaco a fost avertizat să nu cânte Otello, pentru că vocea lui nu avea nici o legătură cu cea a lui Ramon Vinay, care juca în operă la vremea aceea, peste tot în lume. Vinay, desigur, auzise că numai un tenor cu vocea pătrunzătoare ca a lui Giovanni Martinelli ar putea cânta această muzică. Cu câțiva ani înainte, Martinelli l-a avut drept strălucitor exemplu pe Antonin Trantoul, care cântase Otello la Scala în anii ’20; dar la Scala, cei care încă își mai aminteau primul Otello, Francesco Tamango, îl găseau pe Trantoul complet nesatisfăcător. Dar există o scrisoare de-a lui Verdi adresată editorului său, în care compozitorul spune destul de clar că Tamango a lăsat mult de dorit”. Ce spune Domingo în cartea sa de memorii e foarte adevărat și poate fi privită ca o încercare de relativizare a crizei tenorilor dramatici de astăzi. 

Ah! sangue! sangue! sangue! (José Cura, Teatro Real, 1999)

Traseul meteoric al lui José Cura (și al altor tenori) merită atenție. Un spectacol filmat la Torino, în 1997, la numai 35 de ani, îl arată ca pe un veritabil animal de scenă, teribil de atașant, cântând duetul cu Desdemona la bustul gol, și lumea-l vede ca pe noul Del Monaco. O altă transmisune de la Teatro Real din Madrid, în producția lui Moshinsky, doi ani mai târziu, arată semnele unei uzuri, vocea e deja mai sumbră chiar dacă dezlănțuirile dramatice sunt la fel de seducătoare. Poate că într-o zi, aceste materiale vor ieși din arhivele televiziunilor și vor putea fi văzute la o calitate bună măcar prin intermediul unui serviciu de streaming, dacă nu pe un DVD,  căci deocamdată doar pe YouTube ar putea fi găsite. 

Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu un Blu-Ray de la Teatro Liceu, unde compensația vine de la regia lui Willy Decker. O scenă goală, mărginită de doi pereți roșii, claustrofobici, fără nici un alt element de decor, în afară de o cruce care se sprijină de unul dintre ei (și e ruptă de Iago după duetul cu Otello din actul doi). Decker e atât de radical, încât elimină și patul Desdemonei din ultimul act. 

Spectacolul e tardiv pentru José Cura, uneori dureros de ascultat, mai ales în momentele în care nici excepționala lui inteligență muzicală nu poate masca derapajele vocii puse sub presiunea acestui rol, adică aproape tot ce urcă mai sus de nota La. Există și multe momente reușite, mai ales când poate uza de registrul baritonal. Stoianova e excelentă, maturitatea ei tehnică reușește să-i păstreze vocea proaspătă, dar se transmite în caracterizarea unei Desdemone departe de naivitate. Lado Ataneli găsește resurse pentru un portret rafinat al lui Iago (deși cu mici probleme de intonație), iar în rolul lui Cassio îl găsim pe Vittorio Grigolo. Ros-Marbà dirijează ilustrativ o orchestră rutinieră și un cor destul de indiferent.

José Cura mai poate fi văzut pe încă două pelicule comerciale la Festivalul de la Salzburg din 2016 și la Liège în anul următor, dar un deceniu în plus nu are decât efectul de a face să pară performanța de la Barcelona acceptabilă.

* 🎭 * 🎼 Aleksandrs Antoņenko (Otello), Marina Poplavskaia (Desdemona), Carlos Álvarez (Iago), Festivalul de la Salzburg, Riccardo Muti (dirijor), Stephen Langridge (regizor), 2008. Unitel Classica, DVD/Blu-Ray. HD

Încă mai devreme decât Cura, Aleksandrs Antonenko debutează în Otello la numai 33 de ani, direct la Festivalul de la Salzburg, în urma unei propuneri de nerefuzat a lui Riccardo Muti, care se oferise să-l pregătească vreme de doi ani înainte de spectacol. Montarea lui Langridge are doar pretenția că ar fi modernă, pentru că în realitate, dincolo de o scenă de sticlă așezată în mijlocul scenei, lângă care Otello își înfige spada în chip de cruce, și de monologul lui Iago livrat în stilul prologului lui Tonio din Pagliacci, nu mai e nimic, în afară de costume clasice. Muti conduce impecabil și implacabil în același timp, oferind o versiune alternativă a actului al treilea (la fel ca Scala, în 2001). Antonenko rezistă bine rolului și chiar are câteva momente reușite (Esultate! sau furia din actul al doilea), dar nu-și permite nici un lirism, măcar fals, în scenele cu Desdemona și sfârșește prin a fi monocromatic și liniar, cu voce deseori plasată prea în spate. E drept că și Domingo a debutat în Otello cam tot pe la aceeași vârstă, dar avea o experiență imensă, cu sute de spectacole cântate prin toate teatrele mari din lume. Această diferență se vede la Antonenko, în încordarea permanentă cu care atacă fiecare scenă. Álvarez e solid și lipsit de ambiguitatea atât de importantă pentru Iago, și, în aceste condiții, Poplavskaya face figură de mare star, deși Desdemona ei nu detronează pe nimeni din numele mari ale discografiei.

Cu toate acestea, rolul de la Salzburg naște multe speranțe și Antonenko îl cântă la Covent Garden sau Metropolitan Opera, fără să amelioreze interpretarea, mai rău, în timp, vocea începe să se deterioreze tot mai vizibil. Premiera unei noi producții la Met, (în regia neinteresantă și pretențioasă a lui Bartlett Sherr), prezervată pe un DVD, nu poate fi recomandată.

* 🎭 * 🎼 Jonas Kaufmann (Otello), Maria Agresta (Desdemona), Marco Vratogna (Iago), Royal Opera House, Antonio Pappano (dirijor), Keith Warner (regizor), 2017. Sony, DVD/Blu-Ray. HD

Având în vedere evoluțiile unor Cura sau Antonenko, toată atenția și speranța se mută pe debutul tot mai așteptat al lui Jonas Kaufmann în Otello, care are loc la Covent Garden, în 2017, la premiera producției lui Keith Warner ce urma să înlocuiască celebra montare a lui Moshinsky, după trei decenii de utilizare. O scenografie asemănătoare cu cea a lui Decker de la Liceu, dar cu pereții din lemn, făcea ca opera să pară în concert în unele momente. Cele câteva găselnițe regizorale, precum imaginea din oglindă a lui Otello care poartă o mască sau sinuciderea veristă, o adevărată baie de sânge, nu rezolvă mare lucru.

Jonas Kaufmann e un Otello complex, masculin, fără să fie macho, un general, dar nu un războinic. Esultate! și dramaticele părți din actul II (Ora e per sempre addio, sau duetul cu Iago – Sì, pel ciel marmoreo giuro) nu te fixează în scaun, dar au suficientă virilitate. Duetul cu Desdemona din primul act și Dio! mi potevi scagliar tutti i mali  din actul III sunt excepțional de bine nuanțate, lirismul fiind jucat în avantaj, un adevărat evantai psihologic. Finalul, în care ultimele note ale lui Niun mi tema sunt intenționat cântate fals pentru a sublinia agonia, e discutabil din punct de vedere al dogmei operatice come è scritto și chiar și regizoral, prin violența excesului de sânge de pe scenă, dar perfect justificat în ideea în care Jonas Kaufmann a construit un Otello al său, personal și diferit de oricare altul. În același timp, în ciuda subtilității intelectuale a interpretării, acest Otello nici nu a reușit să captiveze. Or, opera italiană asta urmărește, cu prioritate: să aresteze emoțional publicul. Maria Agresta mizează pe muzicalitatea partiturii, fără să conteze prea mult în latura teatrală și dramatică a personajului. Marco Vratogna, chiar și abuzând de falsetto și de pianissimi, nu reușește să facă decât un Iago caricatural, de o răutate de desen animat. Antonio Pappano e el însuși, pasiunea se revarsă din fosă, inclusiv în energizarea unui cor superb, cu o definiție a vocilor foarte clară, momentul corului de copii din actul doi fiind chiar memorabil. O cronică mai detaliată, de la vremea difuzării spectacolului în cinema, găsiți tot pe acest blog, în articolul: Kaufmann, anti Otello.

Jonas Kaufmann a reluat rolul în aceeași manieră și la München, fiind transmis pe website-ul Operei, dar încă nedisponibil comercial. De altfel, tenorul se înscrie în tradiția germană postbelică de interpretare a lui Otello, dacă se poate numi tradiție ceva ce nu a provocat niciodată entuziasm. Voci dramatice, desigur, care fac minuni în operele lui Wagner, baritonale, pe scurt, foarte potrivite pentru Otello, dar care nu livrează cine știe ce emoție. E cazul legendarului Wofgang Windgassen (filmat la Stuttgart, în 1966, alături de o Sena Jurinac superbă), sau Torsten Ralf (doar audio la Metropolitan, în anii ’40, înlocuindu-l pe Martinelli), dacă nu chiar adevărate plictiseli vocale ca Hans Beirer (filmat la Berlin în 1962, având o Desdemona de talia Renatei Tebaldi), sau Hanns Nocker (cântând în germană în filmul lui Walter Felsenstein din 1969).

* 🎭 * 🎼 Gregory Kunde (Otello), Carmela Remigio (Desdemona), Lucio Gallo (Iago), Palazzo Ducale di Venezia, Myung-Whun Chung (dirijor), Francesco Micheli (regizor), 2012. C Major/ Unitel Classica, DVD/Blu-Ray. HD

Iată și o producție care s-a vrut într-un decor autentic, respectiv în curtea palatului dogilor din Veneția, deși acțiunea din Otello se întâmplă în Cipru. Nu e prima idee de acest gen, mai există un spectacol din anii 1966, regizat de Herbert Graf și filmat în același loc, cu un Pier Miranda Ferraro foarte bun și cu Tito Gobbi, dar indisponibil comercial. Inevitabil, totul se joacă pe lumini și pe referințe culturale, spațiul de mișcare, deși amplu, e dificil de exploatat altfel decât prin gesturi largi și staturi semețe. Însă atracția acestui spectacol e alta.

Gregory Kunde, un tenor liric, specializat în bel canto vreme de zeci de ani (superb ca Arturo din Puritani, de exemplu), debutează în Otello, sexagenar, la o vârstă la care Domingo retrăgea rolul din repertoriu. Și o face suficient de bine încât să-i eclipseze pe toți colegii lui mai tineri. Cu un timbru destul de sec, dar cu o voce unitară pe toate registrele, vocea lui Kunde taie ca o sabie toate nodurile gordiene ale rolului. Kunde e hohotul de râs al generației anterioare de tenori. Distribuția din jurul lui e onestă, cu o Carmela Remigio rezonabilă și un Lucio Gallo prea mic pentru Iago, dirijați zgomotos și neinspirat de Myung-Whun Chung. Vestea performanței lui Kunde face ocolul planetei lirice și invitațiile curg din toate părțile, ajungând și în distribuția alternativă lui Kaufmann de la Londra, unde are mai mult succes. Pe lângă spectacolul de la Veneția, există încă două înregistrări video comerciale cu Gregory Kunde, la Valencia în 2015 și la Teatro Real în anul următor (cu George Petean în rolul lui Iago), la fel de bune, oricare dintre cele trei spectacole merită vizionat.

În România, Otello face parte din repertoriile operelor din București, Cluj, Craiova și Timișoara. 

Legendă

* bună
** foarte bună
*** excelentă
❁ excepțională, indispensabilă
🏛 document de importanță istorică
🎧 înregistrare audio de foarte bună calitate tehnică
🎭 regia
🎼 muzica
SD – definiție standard
HD – înaltă definiție

 

2 comentarii la “Otello – înregistrări recomandate

  1. dnicolescu
    mai 16, 2022

    Adevarat studiu nu prezentare. Excelent.Multumesc

    Apreciat de 1 persoană

  2. George Andrei
    mai 17, 2022

    Panizza a fost si compozitor. Opera sa „Aurora”, cu un libret de Luigi Illica, este considerata opera nationala a Argentinei, si a facut parte si din repertoriul Haricleei Darclée. De fapt Darclée chiar a interpretat rolul titular la Teatro Colón in Buenos Aires in 1909, la un an dupa creatie, dar sub bagheta lui Giuseppe Barone.

    Totusi, ce am ascultat din „Aurora” nu m-a impresionat; dintre operele argentiniene prefer mult lucrarile lui Ginastera – cu adevarat un mare compozitor, ca si Enescu subapreciat.

    Panizza este intr-adevar un fantastic dirijor de opera.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la mai 15, 2022 de în Analiză, Discografie, Muzica, Recenzie, videografie şi etichetată , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.786 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: