Într-o marți, 10 Mai, la Opera Națională București
Concert de Gală Extraordinar
în beneficiul Institutului Regional de Oncologie Iași
Lise Davidsen – soprană
Freddie De Tommaso – tenor
Regia: Rareș Zaharia
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: José Miguel Perez Sierra

Acum șapte ani, Christian Badea prezenta la Filarmonică un program Richard Strauss în care aducea o necunoscută pentru Ultimele patru lieduri. O soprană norvegiană de o statură impunătoare, cu față de copil și cu o voce imensă, care a umplut imediat Ateneul, plutind imperial peste orchestră. A fost ceva atât de impresionant, încât am fost și la repetiția generală și la cele două concerte și aș fi putut să ascult această voce la infinit. Trei luni mai târziu, Lise Davidsen, soprana inocentă de la Ateneu, câștiga categoric Operalia cântând în finală Dich, teure Halle, grüß ich wieder, aria prințesei Elisabeth din Tannhäuser, atât de entuziasmant încât a devenit, peste noapte, cea mai frumoasă promisiune a muzicii de operă, în special în cea a lui Wagner. Tot atunci a câștigat Operalia și Ionuț Hotea, însă carierele artistice ale celor doi au decolat cum nu se poate mai diferit, Lise Davidsen fiind astăzi (desigur, cu dezbaterea de rigoare) soprana numărul unu a lumii.

Între timp, a revenit la București la Festivalul Enescu 2019, ca Ellen Orford din Peter Grimes, un titlu prea ezoteric pentru România, care n-a atras prea mult public la Sala Palatului, dar n-aș fi ratat-o pentru nimic în lume. A fost aproape de a fura întregul spectacol din clipa în care a deschis gura pentru prima notă. De atunci și până azi a devenit zeiță la Bayreuth, unde a făcut furori în Tannhäuser și toată lumea așteaptă de la ea ziua când va deveni Brünnhilde și (mai ales) Isolde.

Iar acum a venit rândul Operei Naționale s-o prezinte publicului. Acest public pe care nici o instituție muzicală nu reușește să-l identifice clar. Ocazia a fost un concert caritabil în beneficiul Institutului Oncologic din Iași, specializat în tratamentul paleativ, o temă foarte serioasă de discuție în domeniul sănătății din România. Din păcate, gala de la ONB n-a fost sold-out, deși ar fi trebuit, din toate motivele din lume. Nici măcar prezența de ultimă oră a lui Freddie De Tommaso n-a animat prea tare vânzarea de bilete, ce păcat!

Freddie De Tommaso a erupt în lumea operei anul trecut, când l-a înlocuit pe Bryan Hymel la Covent Garden în Tosca după un prim act, preluându-i apoi toate spectacolele din serie. Un tenor spinto de nici 30 de ani e ceva rar, cum nu s-a mai văzut de mult, cam de pe vremea debutului lui José Cura.

Lise Davidsen a cântat patru arii. A început cu Dich, teure Halle, în care a avut cea mai bună interpretare dintre ele, dar la care publicul a reacționat moderat (Wagner e încă insolit la ONB). Însă la al doilea moment, Ineggiamo din Cavalleria rusticana, când vocea Lisei s-a înălțat maiestuos peste un cor care aproape urla și o orchestră care tuna, spectatorii au rămas stupefiați în fața acestui adevărat fenomen vocal care nici măcar nu fusese împins la limitele resurselor sale. Pur și simplu nu aveau cu ce compara acest fluviu sonor fără echivalent pe scenele românești. A urmat un cadou, Vieni t’affretta din Macbeth, în primă audiție, la fel de intens, arie cântată cu o anumită demnitate regală, un moment înspăimântător prin volumul sonor, dar atrăgător într-un mod inexorabil. În fine, Vissi d’arte, început aproape cu gura închisă pentru a menține în limitele partiturii debutul pianissim al ariei care s-a deschis spre final atotcuprinzător. Patru arii au fost suficiente pentru a lăsa o impresie foarte puternică unui public uluit.

Freddie De Tommaso a cântat mai mult. A început cu La mia letizia infondere din I Lombardi, continuând cu Mamma! Quel vino é generoso din Cavalleria, Lamento-ul lui Federico din L’arlesiana, Sento avvampar nel l’amina din Simon Boccanegra Ah, la paterne mano din Macbeth și terminând cu E lucevan le stele din Tosca. La 29 de ani, tenorul anglo-italian e deja impresionant. O voce spinto, tăioasă în acute, dar cu manieră italiană bine însușită, atacând cu siguranță notele înalte, suferind puțin în momentele când ținea morțiș să ducă pianissimo în falsetto, chiar în pasajul dintre registrul mediu și acut. Atașant, de o tinerețe adorabilă, a venit, a cântat, a cucerit. Dacă există un regret, acela este că nu s-a cântat nici un duet.

Au fost și câteva momente de respiro pentru soliști, alocate unor bucăți simfonice din opere, interpretate de orchestra și corul ONB conduse de José Miguel Perez Sierra. Falanga instrumentală a Operei prezentă pe scenă arată mult întinerită. Greșelile tehnice de altădată au dispărut, lăsând locul unei maniere de interpretare în care se vede lipsa de experiență, totul fiind cântat școlărește și fără legătură cu ce ar trebui să însemne momentul respectiv în contextul unui libret. Dirijorul spaniol s-a străduit să galvanizeze expresivitatea, dar s-a izbit de un zid de ignoranță, ca și cum instrumentiștii nu știu ce să facă cu indicațiile sale. Acest moment de schimbare a generațiilor e important. Dacă acești muzicieni sunt îndrumați de dirijori buni, cu experiență în teatre de operă importante, există o șansă ca ONB să progreseze decisiv. Dacă nu, atunci viitorul e de rău augur pentru că vor ruina spectacole în care, la București, sunt invitați soliști tot mai importanți din lumea bună a Operei.

Aceasta este, pe scurt, povestea unui concert memorabil. Însă evenimentul care urmează și care ar trebui să marcheze stagiunea de primăvară a ONB este Otello, pe 8 și 11 Iunie. Voi reveni.