Evenimentul Stagiunii centenare a ONB pare să fie Otello din 8 și 11 Iunie 2022 din cel puțin două motive.

Avem un adevărat careu de ași invitat în cele două spectacole: tenorul, soprana, baritonul și dirijorul — o distribuție fără precedent. Mai mult, cei trei soliști sunt surprinși ca într-un instantaneu fotografic într-un moment de plin avânt al carierelor lor.

Tenorul Arsen Soghomoyan a debutat internațional în Otello chiar într-un concert cu Berliner Philharmoniker și după București pleacă la München, pentru o serie cu aceeași operă, unde alternează în rol cu Gregory Kunde. Iar amănuntul că tenorul armean a început să cânte operă mai întâi ca bariton nu poate decât să dea speranțe pentru registrul grav al acestui rol crucifiant. Hrachuhí Bassénz vine după o serie de La traviata la Royal Opera House în Aprilie și revine la Covent Garden în Iulie pentru… Desdemona. Cât despre Vladislav Sulimsky, Iago al său de la Wiener Staatsoper a fost impresionant. Iar dirijorul Christian Badea are în spate sute de spectacole de la Metropolitan Opera, Covent Garden, Wiener Staatsoper și până la Opera Australia sau Teatro Colón din Buenos Aires.

Al doilea motiv este debutul lui Christian Badea la Opera Națională București. Îi știm concertele de la Ateneul Român, de la Festivalul Enescu și de la Sala Radio (unde a revenit după o pauză de un deceniu), dar când vine vorba de operă, arta sa pare să se amplifice la un nivel pe care eu unul nu l-am întâlnit niciodată în România. Spectacolele cu Parsifal de la Ateneul Român sunt imposibil de uitat și observ că sunt și astăzi celebrate pe rețelele sociale de cei care le-au văzut sau au participat la ele.

Așadar, sunt șansele cele mai bune să asistăm la două spectacole care se ridică la nivelul unor teatre de operă gen Royal Opera House. Și aici merită un credit și Daniel Jinga. Nu doar pentru că a reușit ceea ce n-au putut sau n-au vrut zeci de directori, interimari sau cu mandat, înaintea lui, anume să-l convingă pe Christian Badea să dirijeze operă la București. Dar mai ales pentru că i-a oferit dirijorului un argument decisiv: un număr rezonabil de repetiții. E important și sper să ascultăm furtuna din debutul operei cum n-a mai fost cântată până acum de corul și orchestra ONB.

Dacă până acum apariția unui Bryn Terfel în Tosca sau a unui Charles Castronovo în Don Carlo transforma spectacolul într-un fel de gală-operă centrată pe artistul invitat, iată că Opera Națională sparge gheața, propunând un eveniment real, pregătit cum trebuie. Dacă mai adăugăm pe listă și numele lui Giancarlo del Monaco, autorul unei producții care are câteva momente interesante, putem spune că aceste două spectacole fac cât o premieră, ba chiar putem vorbi de un spectacol de Liga Campionilor Operei.

Abia aștept. Și sper ca sala să fie plină în ambele seri, pentru că n-am de gând să le ratez.