Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Missa Solemnis la Ateneu cu Jonathan Darlington – o epifanie amânată


într-o vineri, 21 Octombrie, la Ateneul Român
Ludwig van BeethovenMissa Solemnis, op. 123
Soliști: Diana Țugui (s), Lliliana Mattei-Ciucă (ms), Marius Vlad Budoiu (t), Iustinian Zetea (b)
Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu″ (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Dirijor: Jonathan Darlington

La finalul concertului de vineri de la Ateneu, dedicația de ultim moment în memoria sopranei Mariana Nicolesco mi s-a părut un fel de scuză, o cerere de indulgență pentru o întreprindere riscantă.

Missa Solemnis intimidează, cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit pentru ocolirea lucrării de către Fürtwangler după 1933, contrabalansată de obstinația bombastică a lui Karajan de a o aborda, în replică, de nenumărate ori (patru integrale numai în studio!). Și tocmai pentru că nimeni n-a lăsat posterității o interpretare unanim apreciată, definitivă, lucrarea lui Beethoven a tentat barochiștii ultimelor decenii (am ascultat-o și noi, la Enescu 2019, cu René Jacobs și Freiburger Barockorckester), mereu rămânând ceva inefabil care n-a mers bine.

De ce e atât de dificilă Missa Solemnis? Am să evit explicațiile tip Wikipedia despre fugă și sonată, despre cerințele mari pentru vocile soliștilor. Cred că pentru un dirijor care are în față această confesiune a Marelui Surd, trebuie să fie imposibil de ales între sacru și profan, între spiritualitatea subiectului și felul în care Beethoven credea în și probabil se îndoia de Dumnezeu în același timp. E ca și cum ai privi două abisuri deodată care se uită la tine în același timp.

Jonathan Darlington, un dirijor britanic experimentat în operă, și-a făcut temele cât se poate de bine și Kyrie a debutat promițător, un echilibru perfect între cor, soliști, orchestră și orgă. Probabil că acest eleison a fost cuvântul care i-a unit pe toți cei de pe scenă. A urmat Gloria, destul de bine temperat, dar care a arătat primele lacune ale corului, scoase în evidență și mai mult în Credo. Dacă Haydn scria missă după missă fără să fie deranjat că sacrifica o frază din textul liturgic rupând-o în două sau chiar trei fraze muzicale, în schimb Beethoven a făcut din crezul catolic o operă, în care fiecare cuvânt contează și literar și spiritual și muzical. În afară de tunetele Credo și Et resurrexit est, nu am înțeles nici un cuvânt din dicția corului Filarmonicii.

Privind mai atent corul, era vizibil, nu doar auditiv, că ponderea vocilor feminine este prea mare. Așa cum erau așezați în spatele orchestrei, vocile de soprano și alto ocupau aproape două treimi din spațiul vizual și sonor. Pe partea apreciativă a lucrurilor, același cor n-a răcnit aproape niciodată, ceea ce a fost un câștig având în vedere muzica plină de fortissimo, dar nici pianissimo n-a fost atins.

Platoul de soliști părea destul de omogen așa cum era înscris pe afiș (à propos, noua perioadă creativă a graficii afișelor Filarmonicii debordează de amatorism și de prost gust, sub scuza inventivității). Argintul din vocea Dianei Țugui a ieșit rar în evidență, iar din dicția ei n-am înțeles decât alfa și omega, respectiv Kyrie și Amen, în rest, soprana clujeancă părând că face doar vocalize și triluri. La polul opus a fost Marius Vlad (Budoiu), cu timbru neatrăgător, dar având experiență, știință și dicție, cu care a devenit ușor cel mai bun de pe scenă. Iustinian Zetea a etalat un timbru frumos, dar intonațiile sale de seminar ortodox (Agnus Dei, de exemplu) au fost prea des nepotrivite cu contextul lucrării lui Beethoven, indiferent din ce unghi le-ai fi  privit. Lliliana Mattei-Ciucă a fost compromisul cel mai bun între voce, intonație și dicție.

Rafael Butaru a redat frumos prima intervenție a durerosului solo de vioară din Benedictus, după care a devenit tern și plictisitor, risipind cu nepăsare emoția momentului. Orchestra s-a descurcat mai bine. Partida de violonceli a fost impresionantă în preludiul lui Benedictus, alămurile au fost discrete, flautul un pic cam tare, corzile sigure pe ele.

Jonathan Darlington a reușit să evite naufragiul, cu o viziune echilibrată și asupra lucrării per se, dar și în planul teluric imediat, cel al balansului sonor, ceea ce pentru Missa Solemnis înseamnă deja mult.

In somma, un concert care ar fi putut fi mult mai bun dacă problemele vocale, surmontabile, și tocmai de aceea cu atât mai supărătoare, ar fi fost măcar mai puține. Așa cum a fost, această Missa Solemnis de la Ateneu a ratat mai mereu decolarea emoțională. În același timp, a fost un concert a cărui audiție n-o regret, experiența live a acestei misse e purificatoare.

Un comentariu la “Missa Solemnis la Ateneu cu Jonathan Darlington – o epifanie amânată

  1. Stroe
    octombrie 22, 2022

    Asteptam un articol omagiu pentru cea mai mare soprana a Romaniei, Diva Divina MARIANA NICOLESCO.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.826 de urmăritori
Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: