într-o sâmbătă, 23 Octombrie, transmisiune live Met in HD
Luigi Cherubini: Medea
Regia și decorurile: David McVicar; costume: Doey Lüthi; lighting designer: Paul Constable; designer proiecții: S. Katy Tucker; regizor de mișcare: Jo Meredith
Sondra Radvanosvky (Medea), Matthew Polenzani (Giasone), Janai Brugger (Glauce), Ekaterina Gubanova (Neris), Michele Pertusi (Creonte)
Dirijor: Carlo Rizzi

De fapt, stagiunea de la Metropolitan Opera a început acum o lună, cu premiera absolută a operei lui Cherubini. Din fericire, un eșantion reprezentativ al sezonului operatic de la New York prin transmisiuni în direct în cinema (Met în HD) a revenit și la București după o pauză de doi ani, la Cineplexx Băneasa. Mă așteptam să fie mai multă lume în sală, având în vedere sutele de spectacole difuzate gratuit în pandemie de la cel mai bogat teatru de operă din lume, însă Medea n-a provocat curiozitatea decât a circa 100 de spectatori.

Discografia operei Medea e dominată copios de Maria Callas cu un disc de studio și încă cinci live-uri, toate excepționale, urmărind traseul meteoric al unei voci unice și al unui spirit artistic inegalabil de-a lungul unui deceniu. Puținele soprane care au mai abordat acest rol după 1961 au fost mereu comparate cu ea și toate au ieșit în pierdere, fie că se numeau Sylvia Sass, Leonie Rysanek, Montserrat Caballé sau Gwyneth Jones. Ceea ce face ca această Medea de la Met să pară ca și cum ar fi prima mare documentare video a operei, având în vedere anvergura scenei pe care s-a jucat.

După o duzină de producții la Met, David McVicar a propus o punere în scenă care ar putea fi la fel de bine folosită și pentru Elektra lui Strauss. Două porți metalice corodate se deschideau spre scene ilustrative (nunta lui Giasone, moartea lui Glauce etc.), închizându-se pentru a lăsa întregul spațiu din fața lor numai pentru monologurile Medeei. Mitul antic e plasat într-o lume decăzută economic (costume uzate, pătate) și moral (costumele ancien règime ale corului și figurației, contemporane epocii în care a avut loc premiera operei, în 1791). Toate aceste alegeri regizorale au logica lor, dar în final rămâne totuși o mică senzație de clișeu, diminuată însă de felul în care este tratat rolul titular. Între toți, Sondra Radvanovsky, îmbrăcată într-o rochie neagră, iese în evidență ca un rock star.  După aproape jumătate de oră de muzică destul de prăfuită, personajul principal intră pe scenă și rămâne până la final, aruncând blesteme și manipulând pe toată lumea. De aici încolo muzica devine deodată genială, Cherubini arătând ca un fel de Mozart care ar fi descoperit verismul, o combinație de clasic și modern foarte interesantă. Practic nimic nu-i rezistă acestei apariții, singurul alt personaj care devine observabil este Neris, căreia Cherubini i-a dedicat o arie de o frumusețe aparte.

Pentru Sondra Radvanovsky a fost un triumf personal. Medea ei, chiar dacă n-a avut visceralitatea Mariei Callas, a arătat multe momente care te țintuiau în fotoliu. Acolo unde intensitatea nu-i era ușor la îndemână a compensat cu jocul de scenă, târându-se pe jos ca un șarpe sau aruncând priviri de gheață către toată lumea. Singura slăbiciune a fost pasajul spre registrul grav (în care și pronunția ei devenea ciudată), dar cele două treimi superioare ale vocii au funcționat foarte bine. Declamația dramatică a înlocuit nebunia și Medea ei a rămas doar relativ intensă, neoclasică, un pic academică în comparație cu Maria Callas.

Pentru cei care-și amintesc de Jon Vickers în rolul lui Giasone, alegerea lui Matthew Polenzani poate părea surprinzătoare, însă vocea sa lirică a fost foarte potrivită pentru Medea Sondrei Radvanovsky. Michele Petrusi a fost corect, iar Janai Brugger n-a reușit să iasă din anonimat, fiind complet eclipsată de Radvanovsky. În schimb, Ekaterina Gubanova a făcut o impresie puternică în rolul lui Neris, aria ei, Medea, o Medea provocând ovații. Carlo Rizzi a dirijat corect și fără inspirație dramatică (pentru cei care își aduc aminte de Leonard Bernstein sau de Thomas Schippers).