Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Scandalul finanțării publice a culturii din Anglia. Cazul ENO.


Pentru o capitală cu 9 milioane de locuitori, așa cum este Londra, existența a două companii de operă (Royal Opera House Covent Garden și English National Opera) e cât se poate de justificată. Viena are trei, la fel și Berlinul, iar Parisul chiar mai multe. Situația este pe cale să schimbe.

Un pic de context: ENO

English National Opera (pe scurt ENO) are o istorie de peste un secol, o istorie pe care o puteți consulta pe Wikipedia. Particularitatea ENO este că toate spectacolele sunt cântate în limba engleză, ceea ce exclude o comparație cu Royal Opera House. Însă această particularitate nu este nimic altceva decât o mare oportunitate de a atrage public nou către operă și acesta a fost rolul ENO dintotdeauna, compania aducând de-a lungul anilor și o serie de mari regizori care au creat producții absolut remarcabile.

Madama Butterfly (ENO, r: Anthony Minghella)

La un moment dat, a început să se spună prin Londra că, dacă vrei să vezi un spectacol de operă la cel mai înalt nivel teatral, ar fi bine să alegi ENO, în timp ce, dacă te interesează doar muzica la cel mai înalt standard, atunci e de mers la ROH. Lista producțiilor care au făcut istorie la Colisseum (teatrul pe care-l operează ENO) e lungă, dar merită amintit că Madama Butterfly montată aici de Anthony Minghella, Evgheni Oneghin pus în scenă de Fiona Shaw, sau Akhnaten în regia lui Philipp McDermott, transmise la cinema în mai multe rânduri de Metropolitan Opera, sunt producții care au avut premiera la ENO.

La începutul lunii Noiembrie, guvernul britanic a decis să elimine subvenția alocată ENO, ceea ce a generat, așa cum era de așteptat, un mare scandal care este în plină desfășurare acum, când citiți acest articol.

În continuare, tot context: banii

Marea Britanie nu are un minister al culturii, ci un departament pentru digitalizare, media, cultură și sport (pe scurt DCMS), care include și turismul, condus de un secretar de stat. Banii destinați culturii provin din bugetul de stat și, începând din 1994,  de la Loteria Națională, fiind administrați de o agenție guvernamentală numită Arts Council. Distribuirea subvențiilor se face către o listă de organizații numită Portofoliul Național al Organizațiilor artistice/culturale (NPO). La rândul lor, toate „instituțiile” culturale din Anglia sunt organizate juridic sub forma de „charity” – echivalentul ONG-urilor de la noi, pentru a simplifica atragerea de finanțare atât de la stat cât și din mediul privat. Prezența în NPO a unei organizații se face pe baza unei aplicații anuale și, dacă acea organizație satisface criteriile de eligibilitate, atunci va primi o subvenție în anul următor, iar cele care nu le mai satisfac pot pierde statutul de membru al NPO. Pare complicat, însă acest mecanism previne politizarea, într-o bună măsură. Deseori Arts Council England (ACE) e criticată pentru că nu e suficient de puternică în fața DCMS și ajunge să execute fără comentarii inițiativele politice pe termen scurt ale guvernului.

În România toate aceste mecanisme sunt apanajele Ministerului Culturii, care gestionează un număr de instituții „naționale” pe care le finanțează din aceleași surse (buget și loterie). Diferența majoră este că politizarea este o realitate cotidiană la noi. Portofoliul național al instituțiilor nu face decât să crească prin înființarea unor organizații fantomă (ex. Teatrul Ambasadorii) și practic nu există nici o dinamică a ieșirii din acesta listă, indiferent de magnitudinea contraperformanțelor (ex. Teatrul de Operetă). Dacă mai adăugăm aici și influența nefastă a ministerului în concursurile pentru ocuparea funcțiilor de management ale instituțiilor subordonate, avem o imagine destul de clară a formei fără fond în limitele căreia se întâmplă artele spectacolelor și, în general, cultura instituționalizată din România. Abia foarte recent ar exista indicii că noțiunea de portofoliu național al instituțiilor culturale ar putea fi reglementată, dar încă nu s-a întâmplat nimic concret în acest sens, ministerul culturii preferând să rămână în continuare o sursă de fake news culturale (ex. renovarea Sălii Palatului, construcția unei săli de operă la Iași etc.).

După atâta context, totuși, ce s-a întâmplat?

ENO nu este pentru prima dată subiectul unui act de vandalism politic (jurnaliștii britanici nu se feresc deloc să eticheteze astfel inițiativele guvernului). La sfârșitul anilor ’90, secretarul de stat al actualului DCMS propunea comasarea ENO cu ROH. În 2016, ACE a redus subvenția alocată ENO cu 25%. Deși compania londoneză avea și are în continuare o mare priză la publicul autohton în primul rând, se poate spune că guvernul britanic a lovit-o permanent. Cheia rezilienței organizației a fost mereu menținerea unor standarde artistice foarte înalte, concurând fără probleme cu cele mai mari companii de operă din lume, în ciuda prezervării cântatului în limba engleză. Costul a fost însă enorm, compania reducându-și progresiv numărul de spectacole de operă în ultimii cinci ani.

London Colosseum – casa ENO

Arts Council a amânat cu două săptămâni comunicarea subvențiilor publice din cadrul NPO, prevenind însă organizațiile din portofoliu că alocările de fonduri pentru perioada 2023-26 vor favoriza provincia, în dauna capitalei. Pe 4 Noiembrie, toată lumea a avut o imagine clară despre ce înseamnă asta, Londra pierzând 50 de milioane £ (57,14 mil. €).

Royal Opera House pierde „doar” 2,2 mil. £, însă ENO e pur și simplu exclusă din NPO, pierzând subvenția de 12,6 mil. £. I se oferă în schimb alternativa de a părăsi Londra și de a se muta la Manchester, caz în care ar beneficia de 17 mil. £ pentru următoarele 18 luni. Alte organizați sângerează abundent: Welsh National Opera pierde și ea o treime din finanțarea de stat utilizată pentru turnee în Anglia, iar Glyndebourne Tour Opera jumătate. Festivalul de la Glyndebourne este finanțat integral din surse private, însă producțiile de operă pleacă în turneu între două ediții ale festivalului prin intermediul acestei organizații. În condițiile în care guvernul britanic a finanțat un festival dedicat Brexit-ului cu 100 de milioane £, tăierile de buget operate de ACE par și mai absurde.

Cu alte cuvinte, declarațiile de viziune ale ACE privind creșterea finanțării publice a organizațiilor culturale din provincie nu au acoperire, cel puțin în ceea ce privește opera. De altfel, într-o declarație publică, Darren Henley, responsabila ACE pentru muzică, afirmă nici mai mult nici mai puțin decât că „opera nu mai are loc de creștere”, cel puțin nu în forma actuală de „grand opera”.

Bryn Terfel, marele bas bariton galez (pe care l-am putut vedea la București în deschiderea stagiunii centenare a ONB în Tosca) inițiază o petiție pentru salvarea ENO, care a strâns 40.500 de semnături până la data scrierii acestui articol. La pragul de 20.000 de semnături, guvernul este obligat să se întâlnească cu subiectul petiției.

Argumentele principale ale ENO sunt că: 1 din 7 spectatori au vârste sub 35 de ani, iar jumătate din public este format din spectatori care vin pentru prima dată la un spectacol de operă. Numai pentru  acești doi indicatori de performanță teatre de operă celebre ar fi în stare de orice.

Arts Council începe să dea explicații care sunt tot mai lipsite de logică. Colisseum rămâne proprietatea ENO dar va fi folosit doar în scop comercial, ceea ce nu poate însemna decât închirierea către alte organizații. Printre interesați: Royal Albert Hall. Apoi, relocarea la Manchester e doar o „sugestie” bazată pe faptul că aici s-a construit o sală de spectacole care a costat 210 milioane £ (cu 100 de milioane mai mult decât era prevăzut inițial în buget), pe care nu prea are cine s-o folosească – iată aici și o nouă dovadă că sumele imaginate la noi pentru construcția unei săli noi de concerte la București sau de operă la Iași, de cca 30 de milioane €, sunt complet irealiste. Dar cum în Manchester nu există nici o companie de operă, e greu de imaginat că ENO va putea recruta local personal calificat.

Așa cum arată lucrurile acum, ENO este pe cale de dispariție, iar participarea lor la Festivalul Enescu 2023 cu opera Akhnaten de Philip Glass, în concert, rămâne sub semnul întrebării.

Un comentariu la “Scandalul finanțării publice a culturii din Anglia. Cazul ENO.

  1. Despre Opera
    noiembrie 18, 2022

    Update, 17 Noiembrie: Harry Brünjes, președintele ENO a declarat azi în fața comisiei parlamentare care se ocupă de Operă că organizația se va închide în Aprilie 2023 dacă este obligată să se mute la Manchester.

    Update 2: Marți, 22 Noiembrie, DCMS va fi pichetat de o demonstrație de susținere a ENO.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la noiembrie 13, 2022 de în Analiză, Nou și interesant, Opera şi etichetată , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.825 de urmăritori
Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: