Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

The Hours, the Opera


într-o sâmbătă, 10 Decembrie, transmisiune live Met in HD
Kevin Puts: The Hours
Libret: Greg Pierce, după romanul omonim al lui Michael Cunnigham și filmul regizat de Steven Daldry
Regia: Phelim McDermott
Scenografia: Tom Pye; lumini: Bruno Poet; coregrafie: Annie-B Parson
Renée Fleming (Clarissa Vaughan), Kelli O’Hara (Laura Brown), Joyce DiDonato (Virginia Woolf), William Burden (Louis), Sean Panikkar (Leonard Woolf), Brandon Cedel (Dan Brown), Kyle Ketelsen (Richard)
Dirijor: Yannick Nézet-Séguin

Metropolitan Opera a revenit din pandemie cu ambiția de a renaște ca o pasăre phoenix. Eșantionul stagiunii operei din New York prezentat în direct la cinema e foarte ambițios. După premiera absolută la Met a operei lui Cherubini, Medea, sezonul include și două lucrări în premieră mondială. Sigur, foarte multe teatre de operă prezintă opere contemporane. Vorbim însă despre instituția cu cel mai mare buget din lume, 300 de milioane $, aproape cât Teatro alla Scala, Wiener Staatsoper și Royal Opera House la un loc. O premieră mondială aici profită de niște resurse logistice, artistice și de marketing fără echivalent. Câte dintre aceste lucrări noi vor cunoaște consacrarea (extraordinar de dificil de obținut în lumea operei) rămâne de văzut, însă tocmai dificultatea de a obține includerea în repertoriul standard face și mai admirabilă viziunea lui Peter Gelb de a susține creația contemporană fără jumătăți de măsură. Un motiv în plus ca să văd The Hours, la Cineplexx Băneasa.

Un proiect (prea) ambițios?

Dar am fost și foarte curios. La belcanto te duci ca să asculți frumusețea unor voci și tehnica vocală a unor artiști. La verism te duci pentru emoția viscerală a compoziției și pentru a asculta cum niște interpreți reușesc s-o personalizeze. La un spectacol cu o operă contemporană te duci doar din curiozitate, pentru că nu ai alte referințe. Poate doar speranța ca vei fi martorul unei reînnoiri a limbajului muzical. Numai că, în cazul de față, sursa de inspirație avea o importanță foarte mare.

Libretul este bazat pe romanul omonim al lui Michael Cunnigham, cu care a obținut premiul Pulitzer în 1999, urmat de o ecranizare foarte bună în 2022, în regia lui Steven Daldry, cu Nicole Kidmann, Meryl Streep și Julianne Moore în rolurile principale, cu 9 nominalizări la Oscar (a obținut doar un premiu, pentru Nicole Kidmann în rolul Virginiei Woolf). Iar pentru ca presiunea să fie încă și mai strivitoare, coloana sonoră a filmului conține muzica lui Philip Glass, unul dintre cei mai importanți compozitori contemporani.

Machetă scenografie pentru The Hours

Toate superlativele surselor de inspirație ale operei pot fi privite cu realism drept ingredientele unei rețete a eșecului. Cum ar putea mecanismul greoi al Operei să se ridice la rafinamentul postmodern al romanului și al filmului care suprapune trei povești din epoci diferite peste geneza unui roman esențial al literaturii britanice: Mrs. Dalloway? Singura prejudecată pe care am avut-o era tripticul de balet Woolf’s Work de la Royal Ballet, prima sa parte transpunând genial în coregrafie spiritul romanului Mrs. Dalloway. Însă opera e un al fel de mâncare decât baletul.

O producție foarte inteligentă dar…

… fără grandoarea specifică Met-ului. Era însă singura soluție de a face să funcționeze decupajul cinematografic al celor trei narațiuni. Biroul Virginiei Woolf, bucătăria Laurei Brown, apartamentul lui Richard, casa Clarissei Vaughan sunt reduse fiecare la câte un perete ocupând cam o treime din lungimea scenei, în fața căruia e plasată recuzita specifică (mese, canapele, scaune), așezată pe câte o platformă care permite mișcarea rapidă a fiecărui loc al acțiunii.

Joyce DiDonato (Virginia Woolf); foto: Evan Zimmerman

Tranzițiile de la o poveste la alta sunt foarte bine legate prin suprapunerea temelor orchestrale și ajutate de coregrafia deseori inspirată, rareori stereotipică a lui Annie-B Parson și de luminile lui Bruno Poet (cel care a făcut și designul luminilor pentru Così fan tutte de la ONB, o producție care nu a mai fost văzută demult).

Phelim McDermott a demonstrat încă o dată ce bun regizor poate fi, chiar dacă această montare nu are nimic din frumusețea tulburătoare a celei pentru Akhnaten de la ENO (reluată cu mare succes la Met înainte și imediat după pandemie).

Dar opera este (și) despre muzică…

… și despre voci și despre interpretare. Renée Fleming (Clarissa Vaughan), Kelli O’Hara (Laura Brown), Joyce DiDonato (Virginia Woolf) sunt niște artiste atât de mari, încât n-am simțit nici o clipă nevoia să le compar cu vedetele din film (Meryl Streep, Julianne Moore și Nicole Kidman, în aceeași ordine). Însă Kevin Puts nu e un începător (opera sa de debut, Silent Night, comandată de Opera din Minnesota, a primit un Pulitzer pentru compoziție) și a scris o partitură care să pună în valoare tot ce a mai rămas intact în vocea veteranei Renée Fleming, astfel încât să te facă să te miri cum de soprana de 63 de ani nu mai cântă și roluri din marele repertoriu. La fel, a scris foarte atent și pentru vocea de subretă de coloratură a lui Kelli O’Hara, mai mult o actriță decât o cântăreață de operă. Însă această delicatețe a sa a făcut ca partitura lui Joyce DiDonato să fie adusă la același numitor, fără să profite de agilitatea ei vocală. Cele trei voci se întâlnesc în finalul operei, într-un trio foarte frumos, amintind discret de Richard Strauss.

Renée Fleming și Kathleen Kim

Atâta grijă pentru vocile primadonelor a avut însă și un efect secundar: practic, muzica nu decolează dramatic mai niciodată, rămânând intimistă și cumva plată în ceea ce privește vocalitatea. Cele câteva aluzii la Die Zauberflöte în muzica pentru soprana Kathleen Kim din scurtul rol al florăresei au părut să treacă prin același filtru care a „tăiat” aproape toate supra acutele.

Mi-a plăcut ideea de a face un duet semnificativ din scena sinuciderii lui Richard, aici totul părea să se îndrepte spre marile emoții exagerate ale Operei, dar replicile păreau destul de detașate unele de altele, un dialog pus pe muzică fără o intensitate aparte. Un contrast evident cu corul antic care urmează defenestrării lui Richard. Mai degrabă scena dialogului Clarissei cu fostul iubit al lui Richard a avut mai multă atmosferă.

Renée Fleming, Kyle Ketelsen

Mai interesantă a fost partea orchestrală. Muzica a fost imersivă în multe momente, dramatică și uneori foarte interesantă. Există reverențe spre Philip Glass, discrete și de bun gust și există și tentative de a colora acțiunea, neduse până la capăt. Cum ar fi debutul poveștii Laurei Brown, cu sonorități de Big Band postbelic, cu care Puts n-a mai făcut nimic în continuare. Un ultim reproș este accentul pus pe rolurile copiilor, la un pas de confuzia cu musicalul. Sigur, aducerea copiilor pe scenă e o rețetă de succes facil, dar cu atât mai chestionabilă cu cât filmul, cel puțin, nu focaliza prea mult pe ei.

Consacrarea? The Hours a fost prezentată în primăvară în concert, la Filarmonica din Philadelphia, unde Yannick Nézet-Séguin este director muzical. Va fi preluată și de alte teatre de operă, mai ales în Europa? Limba engleză e mai degrabă un handicap în acest caz, dar nu insurmontabil, deși multe vedete operatice vorbesc o limbă engleză deseori hilară. Dacă opera aceasta ar reinventa calea de acum câteva sute de ani a operelor belcantișitilor italieni, ar fi posibil să fie revizuită de un dirijor care să vrea neapărat să crească în intensitate drama, operând tăieturi, uneori majore. Pare greu de conceput, dar pare la fel de plauzibil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 2.835 de abonați.
Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: