Am profitat de prezența lui Laurent Wagner la București, ca dirijor al unui concert al Orchestrei Naționale Radio, pentru un interviu. Chiar dacă la Sala Radio s-a cântat operă și operetă, cu soprana Valentina Năforniță în prim plan, cu o „arie a Lunii” din Rusalka cum n-am mai ascultat vreodată, o lecție de frazare și de dicție, tema interviului a fost alta. Dacă anul acesta România aniversează cifre rotunde în ceea ce-i privește pe Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu, ar trebui să observăm și trista aniversare a ultimei reprezentații a operei Œdipe, tocmai în 2017.

Laurent Wagner face parte din grupul acela foarte restrâns de maeștri care au dirijat Œdipe, opera lui George Enescu. S-a întâmplat în 2018 și 2019 la teatrul de operă din Altenburg-Gera, din landul Turingia, în Germania. O premieră de producție care nu a atras prea mult atenția în România (sigurul jurnalist care a prezentat evenimentul a fost regretatul Victor Eskenasy de la Europa Liberă), dar care nu a scăpat atenției presei muzicale internaționale. „O performanță a tuturor celor implicați, care depășește cu mult teatre de operă mult mai mari”, a titrat Opera Magazine (August 2018).

Alexandru Pătrașcu: De ce Œdipe? Ați făcut Œdipe la Gera….. De ce acest titlu? Sunt multe alte lucrări necunoscute și sunt conștient că există multe opțiuni și că, pentru o Operă, e necesar să facă și titluri necunoscute, dar de ce Œdipe? Cum ați avut această idee?

Laurent Wagner: În Opera noastră, la Gera, aveam această tradiție: aproape în fiecare an căutam o lucrare din afara repertoriului curent. Și un lucru foarte interesant: am observat la Gera că publicul venea în număr mult mai mare când cântam o lucrare inedită, necunoscută, decât atunci când făceam La traviata, sau La bohème, repertoriul curent. Se pare că oamenii se plictisiseră de operele obișnuite și, când făceam titluri excepționale, ca Rübezah, de Hans Sommer, sau Pasagerul, de Weinberg, sala era plină. Deci, exista un interes foarte mare și constant pentru opere care nu sunt în repertoriul obișnuit. Așa ne-a venit ideea să ne interesăm de Œdipe de George Enescu, compozitor pe care, trebuie să recunosc, atunci nu îl cunoșteam foarte bine. Evident, ca toată lumea, știam Rapsodiile Române, sonatele pentru vioară și pian, dar Œdipe îmi era aproape necunoscut. 

Deci, pentru început, m-am scufundat în studiul subiectului operei, pentru că, și iată un prim lucru care mi se pare foarte interesant: există multe piese de teatru și multe compoziții cu această temă… Carl Orff (Oedipus der Tyrann), Stravinski (Oedipus rex). Dar aceștia se opresc la Œdipe din Teba (cel din Œdipe rege, piesa de teatru a lui Sofocle). Ori la Enescu, din câte știu eu, avem de a face cu ceva unic: deși pare foarte înghesuit și prea concentrat, avem într-o singură seară toată povestea, de la naștere până la Œdipe la Colonos și până la moartea lui. Și funcționează foarte bine. Putem astfel, într-un mod foarte restrâns temporal, să avem toată curba vieții lui Œdipe. 

Și mai este un lucru care continuă să mă fascineze în Œdipe al lui Enescu: exact această curbă care merge de la început până la sfârșit și în care simțim foarte, foarte bine că Enescu are o viziune de ansamblu atât asupra biografiei lui Œdipe, care este o curbă logică până și în cele mai îngrozitoare evenimente, cât și asupra muzicii, pe care o tratează cu o infinitate de detalii minuscule. Vedem asta atunci când începem să studiem partitura operei și când pericolul este să ne pierdem într-o infinitate de detalii extrem de mărunte. 

Eu am lucrat pe o copie a ediției scrise de mână de Enescu, pentru că partitura editată de Durand este o catastrofă, este o fotocopie a partiturii utilizate la premiera din 1936 de dirijorul Philippe Gaubert, cu toate adnotările făcute de dirijor. Aceste adnotări pot fi interesante pentru cineva ca mine, care sunt dirijor, ca să știu dacă dirijez un anume fragment în 2 sau 4 timpi, dar ele fac imposibil de citit o grămadă de lucruri, din cauza mâzgălelilor lui Gaubert, care au fost fotocopiate. Deci, singura modalitate de a studia partitura lui Enescu este să studiezi partitura manuscris. Dar pentru asta trebuie să iei o lupă, ca să vezi fiecare detaliu. Nu vreți să știți câte nopți am petrecut studiind măsură după măsură, cu lupa. Și să știți că nu exagerez, chiar am studiat cu o lupă ca să identific fiecare detaliu, pentru că scrisul este extrem de mărunt. Marele pericol este să te pierzi în toate aceste detalii infime, căci fiecare măsură are o grămadă de detalii pasionante și, deci, riscul este să te ocupi de fiecare detaliu și să pierzi viziunea de ansamblu a partiturii. Este evident că nu poți studia așa ceva în trei săptămâni, ai nevoie de luni întregi, ca să poți începe cu fiecare detaliu mărunt și abia apoi, după ce ai trecut prin toate piesele acestui puzzle, să încerci să reconstitui construcția pentru a descoperi acest arc enorm, care leagă începutul primului act de finalul operei. Este o muncă pasionantă, vă repet, eu am petrecut nenumărate nopți cu partitura în față, măsură după măsură… pur și simplu m-am pierdut în acest studiu, în această muncă absolut captivantă.

A.P.: Din ce știu eu, această ediție Durand este singura partitură a lui Œdipe.

Laurent Wagner: De fapt sunt două. Prima este această ediție Durand, care e o fotocopie a partiturii de la premieră, cu o grămadă de notițe foarte interesante, care fac lectura plăcută, deși dificilă. Dar nu poți șterge cu guma notițele de pe partitură! (râsete) Și mai există a doua partitură, cea manuscrisă, cu ortografia minunată a lui Enescu, dar care este atât de mărunt scrisă… Am ezitat mult atunci între cele două versiuni și am optat pentru cea din urmă. După care, în săptămânile ce au urmat, mi-am blestemat zilele pentru alegerea făcută, pentru că este atât de mic scrisă și pentru că este întotdeauna mai greu de citit o partitură manuscris decât o partitură imprimată. Dar asta mi-a permis să merg mai în profunzime în bogăția acestei muzici, chiar cu riscul despre care vorbeam la început, cel de a mă pierde în detalii. Am decis atunci să îmi aloc timp pentru asta, am dormit foarte puțin, dar acesta era prețul pe care l-am plătit, iar recompensa… a fost pe măsură. 

A.P.: V-ați simțit descurajat când ați văzut partitura? 

Laurent Wagner: Da, am avut momente când am simțit că nu mai pot, că e prea mult, trebuie să recunosc.

A.P.: V-ați gândit să schimbați titlul? Să faceți altă operă în loc de Œdipe?

Laurent Wagner: Adică să fac Traviata?

A.P.: Nu neapărat, dar măcar o operă care să aibă o ediție critică a partiturii. Ați dat dovadă de multă hotărâre ca să faceți totuși Œdipe în asemenea condiții.

Laurent Wagner: Uitați, o să vă spun ceva care o să vi se pară foarte rațional și prozaic: din momentul în care am decis să facem o operă și am introdus-o în programul oficial al lunilor următoare, noi nu mai dăm înapoi. Adică suntem obligați să ne asumăm decizia pe care am luat-o (râsete). Deci am tipărit programul, am zis că vom cânta Œdipe în zile de X și Y din luna Z, nu mai putem da înapoi. Adică nu mai aveam de ales și, din acest motiv, i-am dedicat câteva nopți bune.

A.P.: Orchestra a acceptat? Cum a primit vestea acestui titlu?

Laurent Wagner: Da, orchestra a acceptat, nu mai știu câte repetiții am făcut, dar am făcut destul de multe. Cum să spun, orchestra a apreciat lucrarea și i-a plăcut mult să lucreze pentru acest spectacol. A fost o muncă enormă pentru toată lumea, pentru că este o lucrare dificilă pentru toți – orchestră, cor, cântăreți. E foarte dificilă și pentru dirijor, pentru că Enescu are o caracteristică în modul de a scrie muzica: nu face munca ușoară pentru executanți. În unele momente, ar fi putut folosi o ortografie mai simplă pentru a ajunge la același rezultat, dar avem impresia uneori că Enescu face în mod special munca dificilă pentru cei care îi cântă muzica, pentru ca noi să fim constrânși să mergem în profunzimea lucrurilor. 

Galerie foto: Œdipe la Opera din Gera (© foto: Ronny Ristock)

A.P.: Și când ați ajuns la finalul acestui proces, după repetiția generală, când toată lumea a terminat ceea ce avea de cântat, cum v-ați simțit?

Laurent Wagner: A fost un sentiment de satisfacție enormă! Și e normal: cu cât provocarea este mai mare, cu atât satisfacția că ai învins-o este mai mare! Este povestea omului care decide să escaladeze Himalaya: are momente de suferință, dar, când ajunge în vârf, simte recompensa, marea recompensă pentru acele suferințe.

A.P.: Și când ați văzut publicul aplaudând?  

Laurent Wagner: Publicul a fost extraordinar! A fost pur și simplu entuziast!

A.P.: Dacă îmi amintesc bine, ați cântat Œdipe două stagiuni la rând?

Laurent Wagner: Da, cred că primul spectacol a fost în aprilie, când au fost patru sau cinci reprezentații, după care l-am reluat în februarie anul următor, deci peste nouă luni, cu trei sau patru reprezentații. Și, de fiecare dată, a fost sold out. Pentru că, încă de la premieră, toți oamenii interesați de un titlu care se cântă atât de rar, spectatori din regiunea Turingia, dar și din alte regiuni, au cumpărat bilete la spectacol. 

A.P.: Există o scenă anume care vă place în mod special în Œdipe? O scenă, un act, o secvență preferată?

Laurent Wagner: O să vă răspund fără să mă gândesc prea mult: scena finală, cea în care Œdipe își găsește, în cele din urmă, pacea interioară, nu mai trăiește chinurile din actul doi și actul trei și își acceptă viața, acceptă viața așa cum a fost. Pentru mine, este un moment extraordinar și cred că exact aici stă originalitatea acestei opere: acest final, care nu există la Orff sau la Stravinski. Din punct de vedere dramatic, muzical, este cumva comparabil cu scena despărțirii cântată de Wotan, din Walkyria.

A.P.: Dar scena Sfinxului? Cred că scena Sfinxului este cea mai dramatică din întreaga operă.

Laurent Wagner: A, da, scena care are niște culori orchestrale excepționale, inedite! Este una dintre cele mai minunate scene! Așa este, scena Sfinxului este ceva absolut ieșit din comun, extraordinar.

A.P.: Ați vizitat România înainte de a-l cunoaște pe Enescu, de a dirija Œdipe?

Laurent Wagner: Nu. Acum sunt în România pentru a treia oară. Însă am descoperit România după ce am dirijat Œdipe.

A.P.: Îmi amintesc că spectacolul de la Gera a fost remarcat de presa muzicală internațională și că a fost foarte apreciat, la același nivel ca producțiile de la marile teatre lirice. În afară de spectacolul în turneu al Operei Naționale Române, din anii ’60-’70, Œdipe a fost  prezentat de Opera din Viena în anii ’90, la Bruxelles în 2011, la Covent Garden în 2016 și, cred, tot în 2016, la Buenos Aires, la Teatro Colón, aceeași producție de la Bruxelles. După spectacolul dvs, Œdipe a fost prezentat la Festivalul de la Salzburg, în 2019, apoi la Opéra de Paris, o creație nouă, în 2021, și la Komische Oper, la Berlin. Pentru mine, pasionat de operă, a fost o surpriză apariția de la Gera. Și un semn că opera lui Enescu începe să fie tot mai cunoscută. 

Laurent Wagner: Așa este și mă bucură această evoluție. Mi-ar plăcea să mai dirijez Œdipe. Mi-ar permite să reiau munca de acolo unde am lăsat-o la Gera. Să pot beneficia de munca făcută atunci, adică să am mai puțină nevoie să iau lupa și să pot progresa în studiul lucrării. Ar fi o ocazie extraordinară să pot continua studiul și munca începute.

A.P.: Sunteți principalul martor al acestei reprezentații. A fost filmată sau înregistrată?

Laurent Wagner: Nu cred. Sau, ca toate spectacolele din toate Operele, a fost făcută o înregistrare video pentru arhivă. Probabil o înregistrare a repetiției generale, dar nu a fost nicio filmare în sensul propriu al cuvântului. Din nefericire, nu există urme… Dar, știți, nu regret acest lucru, pentru că meseria noastră este să facem ceea ce se numește spectacle vivant – sunt niște cuvinte care nu mai înseamnă mare lucru acum, pentru că s-au tocit de la atâta utilizare, dar sunt importante. Ori spectacle vivant înseamnă ceva viu, unic: un spectacol este ceva unic. A-l fixa pe o peliculă, pe o bandă magnetică, și iată că și eu folosesc cuvinte din anii ’70 (râsete), înseamnă cumva să denaturăm esența însăși a spectacolului vivant. Acest tip de spectacol ne arată că totul este trecător, că totul este unic, perisabil. Dacă ne spunem dinainte că facem spectacolul X ca să rămână pentru eternitate, în primul rând este o atitudine de un orgoliu ieșit din comun și, în al doilea rând, asta denaturează momentul în sine. Trebuie să apreciem momentul știind foarte clar că este efemer. 

A.P.: Sunt complet de acord, dar mai există și punctul de vedere al publicului, al colecționarilor de discuri, al industriei fonografice. În anii ei de glorie, aceasta din urmă avea ca scop păstrarea memoriei unei seri extraordinare, chiar dacă era alterată de tehnologiile studiourilor de înregistrare. Se pare că acesta este destinul operei Œdipe: să aibă prea puține înregistrări. 

Laurent Wagner: Oare sunt prea puține sau puține? Nu știu exact. Există și varianta inflației numărului de înregistrări: oare chiar avem nevoie de 4379 de înregistrări cu Simfonia nr. 5 de Beethoven? Nu sunt convins. Din ce știu, există o înregistrare de studio cu Œdipe, cu José van Dam în rolul principal, și mai există o înregistrare de la Radio Paris, cu Xavier Depraz, Rita Gorr, Charles Cambon, care este foarte diferită. Mai există deci o înregistrare în română, dirijată de Constantin Silvestri, de la premiera din România. 

A.P.: Mai e o problemă: drepturile de difuzare sunt exorbitante și poate că un teatru de operă trebuie să fie atent la buget și să nu plătească prea mult ca să înregistreze spectacolul. În prezent, cred că singura înregistrare televizată este cea de la Opéra de Paris, din 2021. 

Laurent Wagner: Nu l-am văzut, dar m-ar interesa!

A.P.: Mulțumesc mult! Dacă doriți să adăugați ceva, dacă era vreo întrebare pe care nu am pus-o…

Laurent Wagner: Poate doar să subliniez un lucru foarte interesant din Œdipe: George Enescu era vorbitor nativ de limba română, a învățat franceza din copilărie, s-a instalat la Viena destul de tânăr, unde a studiat, apoi a plecat la Paris. Deci a avut o relație foarte intimă cu franceza. Dar constatăm în maniera sa de a pune în muzică limba franceză că nu o face așa cum o fac compozitorii francezi. Uneori, el deplasează accentele într-un mod care poate să pară iritant pe moment și observăm că nu o face din necunoaștere a ritmului limbii franceze, ci pentru că vrea să sublinieze anumite lucruri. Este un element destabilizator, pentru că pe alocuri accentele acestea sunt puse în alte locuri decât cele „corecte”. Dar este și ceva care te stimulează foarte tare, este un element care ne stimulează creativitatea nouă, celor care executăm lucrarea. Deci, iată încă o caracteristică foarte stimulantă: modul în care Enescu tratează limba franceză, ușor ne-ortodox. 

A.P.: Foarte interesant! Pentru un român nu este atât de ușor să sesizeze aceste aspecte despre care vorbiți. Eu cred că Œdipe este o moștenire culturală comună României și Franței. Este un bun comun. 

Laurent Wagner: Sincer, eu nu am o explicație pentru faptul că Œdipe, deși a fost creat la Opéra de Paris, nu a făcut o carieră mai glorioasă acolo și nici în Franța, în general. E clar că a avut succes la premiera din 1936 și din cauza asta este și mai uimitor ceea ce am spus mai devreme. Nu este o operă la care publicul să strâmbe din nas, dimpotrivă, de câte ori se cântă publicul este entuziasmat. Și totuși, este clar că directorii de Operă se tem. Poate că le frică de provocarea foarte mare pe care o reprezintă această lucrare extrem de complicată. Trebuie să recunoaștem că este o operă foarte, foarte complexă. Și vorbesc strict din punct de vedere tehnic: este foarte greu de cântat. Iar directorii de Operă au auzit asta și refuză să o introducă în repertoriu. Dar este păcat. Publicul e interesat să vadă opere noi. Ceea ce nu înseamnă că nu mai iubește Traviata. Dar putem prezenta și una și alta.

A.P.: Mulțumesc!