Săptămâna aceasta, ONB a publicat online programul lunii martie 2023, restrâns la doar primele două săptămâni. Practic, la fel ca în februarie, nu e nimic nou și/sau interesant de văzut. Pentru mine e un moment potrivit pentru a demara un proiect mai vechi: o serie de cronici ale unor spectacole disponibile online, legal și în cele mai multe cazuri gratuit, ale titlurilor care se găsesc în repertoriul ONB, de la teatre de operă europene cu un profil similar.

Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles vs Opera Națională București

La Monnaie este echivalentul lui ONB, cel mai important teatru de operă din Belgia, o țară cu populația cam jumătate față de cea a României (11 milioane de locuitori), capitala având 188.000 de locuitori (10% din cea a Bucureștiului). Teatrul are 1.152 de locuri, un pic mai mult  decât ONB (950 de locuri), iar instituția are 400 de angajați, cam cât la noi.

Subvenția primită de la stat în 2020 a fost de 35,2 milioane €. Față de cele 17,6 milioane € ale ONB e aproape dublu. Însă cheltuielile legate de angajați însumează 34,5 milioane €  la De Munt (denumirea flamandă a companiei) față de 15,5 milioane € la ONB. Asta înseamnă că ponderea salariilor în subvenție este de 98% la Bruxelles versus 88% la București. Practic, într-un an, ONB-ului îi rămân 2,1 milioane € după ce plătește salariile,  față de 750 mii € cât le rămân belgienilor. Adică de trei ori mai mult în valoare absolută, dar care înseamnă și mai mult, ținând cont de costurile materialelor și serviciilor din România.

Cu alte cuvinte, belgienii se descurcă cu mai puțin ajutor din partea statului pentru a face un spectacol cu o distribuție internațională excelentă, cu un dirijor bun și un regizor foarte la modă, în timp ce ONB n-a cheltuit mai nimic pe soliști și dirijor, toți fiind salariați, apelând la un regizor italian de provincie pentru premiera deschiderii de stagiune.

Voi reveni la sfârșit cu explicațiile despre cum „la ei” e posibil, iar „la noi” nu.

Povestiri despre Hollywood

Spectacolul poate fi vizionat pe website-ul arte tv doar până pe 22 Martie 2023, la următorul link: www.arte.tv/fr/videos/091128-000-A/les-contes-d-hoffmann/. Aveți grijă să alegeți versiunea în limba franceză a website-ului, pentru că în varianta engleză, materialul nu e disponibil (în celelalte limbi n-am încercat).

17-20 Decembrie 2019, Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles, premieră
Jacques Offenbach: Les Contes d’Hoffmann
Regia: Krzysztof Warlikowski, decoruri și costume: Małgorzata Szczęśniak, lumini: Felix Ross, video: Denis Guéguin, coregrafie: Claude Bardouil, dramaturgie: Chrstian Longchamp;
Eric Cutler (Hoffmann/Norman Maine), Patricia Petitbon (Olympia, Antonia, Giulietta, Stella), Michèle Losier (Niklausse, Muza) Gábor Bretz (Lindorf, Coppélius, dr. Miracle, Dapertutto), François Piolino (Spalanzani, Nathanaël), Sir Willard White (Luther, Crespel), Sylvie Brunet-Grupposo (O voce), Loïc Félix (Andrés, Cochenille, Franz, Pitichinaccio), Yoann Dubruque (Schlémil, Hermann), Alejandro Fonte (Wolfram), Lee Byoungjin (Wilhelm)
Orchestra și corul Théâtre Royal de la Monnaie
Maeștri de cor: Martino Faggiani, Alberto Moro, direcția muzicală: Benoît Giaux
Dirijor: Alain Altinoglu

Premiera de la Bruxelles a avut loc în 2019, cu ocazia aniversării bicentenarului nașterii lui Offenbach. Deși opera nu mai fusese prezentată la Bruxelles de trei decenii, Krzysztof Warlikowski a ales să aducă în prezent acțiunea Povestirilor lui Hoffmann. Dar nu oricum. Pornind de la pasiunea bahică a  personajului principal, o cauză a dimensiunii onirice și, în parte, sumbre a atmosferei operei, regizorul polonez, pasionat de cinema, a suprapus peste libretul operei scenariul filmului A Star Is Born regizat de George Cuckor în 1954, cu James Mason în rolul lui Norman Maine. Reluarea din 2018 a filmului, cu Bradley Cooper și Lady Gaga, a fost disponibilă până de curând pe Netflix.

Filmul spune povestea unui actor/câtăreț a cărui carieră se năruie din cauza abuzului de alcool, în același timp în care iubita și protejata lui ajunge un star, pornind de la statutul de complet necunoscută. Cam cum e și cu Hoffmann și Stella, dacă vreți. Mai departe, latura onirică și sumbră a operei este creată apelând la alte condimente cinematografice: Antonia devine Betty Elms, personajul din Mullholand Drive al lui David Lynch, doctorul Miracle (și celelalte impersonări ale sale) e Joker, personajul funest din franciza Batman și referințele cinematografice continuă cu L.A Confidential, Blue Velvet și probabil și alte pelicule pe care le veți descoperi după mai multe vizionări.

Văzută în 2023, scena de început a operei, cu Norman Maine dezabuzat, obsedat de microbi, baricadat într-o cameră pe a cărei podea sunt împrăștiate nenumărate șervețele de hârtie, dominată de un ecran de cinema pe care se derulează imagini cu iubita sa, e premonitorie în 2019, cu câteva luni înainte de instalarea psihozei COVID.

În oglindă, la București, Matteo Mazzoni se declara un mare pasionat de cinema, într-un text scris de el în caietul program, însă producția sa este de un clasicism tern și neinspirat. E ca și cum s-ar fi uitat în libret și ar fi citit: actul venețian? barcarolă? Atunci să legănam o gondolă mare pe scenă și să proiectăm niște valuri. Cum arăta scriitorul E.T.A. Hoffmann în realiate? Aoleo! Așa? Bun, atunci hai să facem o perucă pentru tenor, nu contează cât de ridicol va arăta. Și așa mai departe. Totul era previzibil de la ridicarea cortinei, astfel încât, după  ce treceai de Prolog, ți se părea că a trecut timpul cât pentru toată opera.

Trebuie să recunosc că, într-o primă fază, regia lui Warlikovski mi s-a părut forțată, iar scenele introduse de el peste cele din libret, în care personajele au replici vorbite, redundante. Cu trecerea timpului, acțiunea devenea tot mai interesantă, mișcarea de scenă tot mai bună, iar după scena Olympiei, restul spectacolului rezistă și celor mai aspre critici.

Problema de fond nu este dacă montarea de la Bruxelles îți place sau nu, ci faptul că nu te poate lăsa indiferent. Și, încântat sau revoltat, te vei gândi la ea multă vreme. În schimb, după premiera de la București, tot ce mi-am dorit a fost să uit de acest spectacol, propunându-mi să-l evit cu orice preț, așa cum am făcut și cu altele, excepția fiind doar cazul în care distribuția are măcar un cântăreț foarte foarte bun.

Distribuția de la Bruxelles nu este una de super staruri, în afară de Patricia Petitbon, diva de coloratură a Franței. Însă Eric Cutler e un tenor excelent, o voce lirică având școala belcanto absolvită cu brio (poate unii și-l amintesc dintr-un Puritanii de la Metropolitan Opera, cu Anna Netrebko ca parteneră). Excelent actor, dezinvolt în rolul de Pygmalion cinematic american, Cutler a cântat infinit mai nuanțat și mai interesant decât ce-am auzit la București. Cred că, chiar și dacă dramaturgia propusă de Warlikowski nu te prindea, tot nu aveai cum să nu fii empatic cu acest Hoffmann, ale cărui decădere și deriziune sunt emoționante (scena decernării Oscarurilor, citată exact din film, de exemplu).

Patricia Petitbon, la 49 de ani aici, nu mai are agilitatea de altădată pentru coloratura Olympiei, preferând să transpună unele note decât să riște să țipe dizarmonic. Însă performanța de a aborda patru roluri într-o seară, cu toate diferențele dintre ele, e remarcabilă: o prezență și scenică și vocală cameleonică, în care încă se mai observă uneori începuturile baroc ale carierei ei de la Les Arts Florissants. Însă cu adevărat impresionanți au fost Michèle Losier, o Niklausse jucând toate culorile, de la sarcasm la naivitate și Gábor Bretz, ticălos și simpatic în același timp, diabolic într-un cuvânt.

Loïc Félix

Gábor Bretz

Rolurile de comprimar sunt esențiale pentru succesul unui spectacol cu Povestirile lui Hoffmann. Aici, Loïc Félix face un moment cu totul memorabil din scena servitorului Frantz și reușește, deși nu-și schimbă aproape deloc înfățișarea, să fie convingător într-un fel diferit de fiecare dată în celalalte trei roluri pe care și le-a asumat (Andrés, Cochenille, Pitichinaccio). În fine, Sir Willard White (pe care l-am putut vedea la Festivalul Enescu, ca Tiresias din Œdipe-ul dirijat de Vladimir Jurowski) rămâne același mare bas și mare actor, de o expresivitate remarcabilă.

Bineînțeles că orchestra și corul s-au comportat așa cum trebuie, lectura lui Alain Altinoglu fiind cât se poate de cursivă, chiar dacă oarecum neinspirată. Ceea ce poate fi suficient, dacă se cântă corect și în stil.

Nu revin asupra spectacolului de la București, cronica de la premieră o găsiți în articolul ONB pășește cu stângul în al doilea secol pe bani publici cu „Povestirile lui Hoffmann”.

De ce „ei” pot și „noi” nu? 

Evident, discuția e foarte amplă și doar voi rezuma că managementul prost și tradiția instituțională revolută au partea cea mai mare din vină.

La management e simplu și demonstrabil prin cifre. Pe website-ul teatrului La Monnaie există un singur raport de activitate, cel pentru anul 2020. Belgienii cheltuie 7,6 milioane € pentru producție și asta într-un an de pandemie, deci cu activitate restrânsă, în timp ce ONB abia 863 mii €.

De unde au bani La Monnaie? De la Loterie (echivalentul în România este AFCN) mai obțin încă 1,4 milioane € (ONB – zero), din spectacole și bilete încă 4 milioane € (ONB – abia 1,48 milioane € în 2020), iar din sponsorizări, donații și activități comerciale încă 2,4 milioane € (ONB: abia 134 mii € în 2020).

Scena Oscarului în Les Contes d’Hoffmann (r: Krzysztof Warlikowski, 2019)

Scena Oscarului în A Star Is Born (r. George Cuckoo, 1954)

Promovarea în media a teatrului La Monnaie e ireproșabilă și inteligentă, spectacolele bune atrag cronici bune, iar faptul că transmit online și gratuit un spectacol pe lună crește reputația internațională a companiei. ONB abuzează de comunicate de presă pentru pseudo evenimente, streamingul era o caricatură (când s-a îmbunătățit, s-a renunțat la el), iar internaționalizarea șușanelelor (gale, zilele culturii naționale, încropeli UNESCO) vândute drept „diplomație culturală” nu scot din anonimat compania bucureșteană în lumea mare.

Cât despre tradiție, vorbim de un modus operandi instituțional neschimbat din 1954, un teatru de ansamblu în care colectivul artistic nu face decât să îmbătrânească și fie tot mai intolerant la nou în orice formă: regie, invitați, descoperirea de talente. E un sistem rămas imobil, având ca efect crearea de noi instituții inutile și fără nici o valoare (Opereta, Teatrul Ambasadorii etc.).

Aștept în comentarii sugestii pentru titlul de repertoriu de comentat în episodul următor.