într-o joi, 26 Ianuarie, la Ateneul Român
Max Bruch: Kol Nidrei pentru violoncel şi orchestră
Robert Schumann: Concertul în la minor pentru violoncel și orchestră, op. 129
Solist: Marcel Johannes Kits
Franz Liszt: Simfonia Dante, S. 109
Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Dirijor: Oleg Caetani

Am căutat cu privirea în rotonda Ateneului o vitrină în care să pot admira cupele și plachetele-trofee Musicrit acordate Filarmonicii și Violoncelissimo, sau medalia prezidențială primită de maestrul de cor, eventual și cu portretele dlor Cazacu și Prunner, dar în zadar. Deși ziua de 26 Ianuarie îmbia la puțin cult al personalității, n-a fost să fie. Vremea urâtă n-a împiedicat însă publicul să asiste la debutul lui Oleg Caetani la Filarmonică.

Dintre toți noii invitați ai acestei stagiuni, Oleg Caetani este dirijorul pe care voiam să-l văd cel mai mult, inclusiv după acel Der Zwerg de la Festivalul Enescu, atunci când a dirijat Orchestra Națională Radio. Însă conducerea Filarmonicii a găsi nimerit să-l programeze tocmai în săptămâna cu cele mai puține repetiții, date fiind zilele libere cu ocazia sărbătoririi Unirii.

Ceatani este un dirijor cu o biografie neobișnuită. Fiul lui Igor Markevitch, el a fost mai întâi elevul Nadiei Boulanger (și asta spune foarte multe), pentru a studia mai târziu în Uniunea Sovietică alături de Kirill Kondrașin, dar mai ales cu Ilya Musin, pentru ca primii ani de carieră dirijorală să-i petreacă în Berlinul de Est ca asistent al lui Otmar Suitner, la Deustche Staatsoper. Toate acestea, plus premiul Karajan în 1982, au condus spre o carieră de dirijor invitat la fel de haotică (poate nu chiar atât de spectaculoasă) precum cea a lui Carlos Kleiber.

Prima parte a serii l-a adus pe scenă pe violoncelistul Marcel Johannes Kits, câștigător al Concursului Enescu din 2018 și locul 3 la Concursul Regina Elisabeta în 2022. Kol Nidrei e o piesă prea scurtă pentru a da măsura exactă a artei lui. Kits a  cântat bine toate notele, s-a străduit să imprime o anumită expresivitate, dar din tot efortul său n-a rezultat nimic transcendental, având în vedere filonul religios al lucrării. Pentru așa ceva există Pablo Casals. Poate că cellistul eston și-a propus o interpretare iconoclastă, cine știe.

Concertul lui Schumann a continuat însă pe aceeași linie, care te făcea să simți tot timpul că mai trebuie ceva. A fost o lectură atentă la toate capcanele, dar fără imaginație. Caetani a ridicat din orchestră o scenă sonoră delicată, pe care tânărul solist ar fi trebuit să explodeze, măcar în prima parte, însă a părut mai mult un membru al ansamblului. Apoi monotonia și-a pus amprenta pe interpretarea sa, devenind plictisitor, astfel că, după encore (ales fără nici o imaginație, Bach) publicul a aplaudat doar de politețe, de teamă să nu i se mai ofere încă unul. La pauză, parcă o auzeam pe Lydia Tár, dirijoarea din superbul film al lui Todd Field, recent nominalizat la o grămadă de categorii de Oscar, zicând: A robot who won a competition. La film sper să revin în curând cu o cronică, la Marcel Johannes Kits probabil că nu.

Partea a doua a rămas o afacere între Oleg Caetani și orchestră, în timp ce corul i-a revenit integral doar lui Iosif Ion Prunner.

Se spune că dacă directorul muzical e un fel de soț al orchestrei, guest conductor-ul e amantul. Poate că asta explică și gestica lui Caetani, expresivă, exactă și delicată în același timp. Prima parte a Simfoniei Dante, demnă de rock star-ul care a fost Liszt. Mă așteptam la ce e mai rău din partea orchestrei, având în vedere temperamentul primei părți, dedicate Infernului, însă Caetani a echilibrat bine partidele de instrumente. Experiența de dirijor de operă l-a ajutat să spună povestea și să imprime un anumit simț al frazei. Problemele au început însă în a doua parte, când duritățile alămurilor și ale lemnelor au contrastat tot mai mult și mai rău până când dirijorul a avut chiar o reacție enervată, arătându-le o ureche: „voi vă auziți?”. În fine, când s-a ajuns la Magnificat cântat de cor, dintre toate alegerile posibile pentru a concilia viziunea Paradisului cu coda eterică aleasă de dirijor, a fost decisă cea mai proastă amplasare posibilă. Înghesuite în anticamera care dă spre scenă, vocile feminine ale Filarmonicii au sunat de parcă ar fi fost 2-3 persoane, cu o dicție total neinteligibilă. Nici nu e de mirare că acest cor a fost acoperit de orchestră, cu toate eforturile dirijorului de a balansa sunetul. În cadrul ușiței de acces spre scenă, Iosif Ioan Prunner, mai mult cu fața spre public, transmitea mai departe spre cor, ca printr-un telefon fără fir, măsurile maestrului de pe podium. O imagine mai caraghioasă și mai disperată a improvizației cum n-am mai văzut până acum!

Dar, în afară de acest incident, Simfonia a meritat audiția pe viu și recomand oricui să vină și mâine la Ateneu s-o asculte.