Cate Blanchett a câștigat Globul de Aur și Coppa Volpi (acordată de bienala de la Veneția pentru cel mai bun actor) și joacă extraordinar în pelicula regizată de Todd Field, însă acesta este doar primul strat, cel mai superficial, în receptarea filmului Tár.

Filmul spune povestea prăbușirii carierei de dirijor a Lydiei Tár, un personaj ficțional plasat tulburător de precis în lumea muzicii clasice, ca director al Berliner Philharmoniker (cum ar veni, în locul lui Kirill Petrenko). Acest amestec de ficțiune și realitate foarte exact contextualizată (la fel ca lumea șahului din serialul Gambitul damei de pe Netflix) a făcut ca o bună parte a publicului larg să creadă că Lydia Tár chiar există. O senzație întărită de crearea unei pagini Wikipedia dedicată ei înainte de lansarea filmului (ulterior modificată ca referință a filmului).

În lumea muzicii clasice, a profesioniștilor dar și a melomanilor, această abordare a provocat o dezbatere aprinsă. Extremele au fost dirijoarea Marin Alsop, probabil simțindu-se cu musca pe căciulă, care a denunțat filmul ca pe o ofensă personală, de cealaltă parte situându-se Gustavo Dudamel, care i-a propus lui Cate Blanchett să dirijeze un concert al Los Angeles Philharmonic.

Ce a putut provoca reacții atât de diferite? Contextul. O orchestră simfonică e o metaforă a societății. Federico Fellini a folosit-o în Prova d’orchestra. Însă Tár trage un semnal de alarmă diferit: acela al alienării lumii muzicii clasice, aflată oricum pe un vârf de deasupra norilor în piramida lui Maslow. E o lume foarte sensibilă la corectitudinea politică din orice epocă, din orice regim politic și  e un teren fertil pentru corectitudinea politică de acum. Cam toate cronicile acestui film l-au etichetat repede ca fiind unul despre corupția puterii, despre manipulare, pornind de la acest context. Ceva mai puțin observabil este că interviurile și declarațiile acordate presei de Cate Blanchett sau Todd Field nu sunt deloc teziste, punând accentul pe povestea în sine, nu pe contextul ei. Lydia Tár și acțiunile ei se plasează foarte jos pe scara abuzului de putere din realitate, cel practicat de un Toscanini, Reiner sau Karajan, numitorul comun al ei cu aceștia fiind doar același respect pentru muzică. N-am să povestesc în detaliu ce se întâmplă în film, dar e semnificativ că nu contextul provoacă dizgrația Lydiei Tár, ci un incident nescuzabil indiferent de context: o agresiune fizică și publică.

Todd Field a renăscut speranța că cinematograful de artă n-a murit. A făcut asta cu riscul unui eșec comercial, pentru că încasările de la box office acoperă doar 60% din bugetul de 35 milioane $ al producției, dar e posibil ca premiile Oscar, la care Tár e nominalizat la mai multe categorii, să răstoarne aceste calcule.

Dincolo de premii, cred că Tár este cea mai interesantă peliculă din ultimul deceniu și poate rivaliza cu capodoperele absolute ale marilor regizori din trecut. Refuzul rețetei cinematografice tipic americane e plenar. Chiar dacă realizezi încă de la început că ceea ce se întâmplă acolo, pe ecran, e interesant și bine făcut, spectatorul nerăbdător va avea parte de o primă jumătate de oră cu o acțiune foarte lentă, care te poate speria că așa va fi până la sfârșit. E doar o introducere a unei intrigi și a unei dezvoltări a acțiunii din ce în ce mai dense și mai accelerate, pentru ca finalul să capete toată încărcătura emoțională apropiată de un catharsis intelectual. Acțiunea este construită din episoade aproape anecdotice, fiecare dintre ele e o poveste în sine, care te invită la judecăți de valoare. Practic, după vizionare, filmul îți rămâne în minte multă vreme și te va provoca să-l comentezi din multe unghiuri, punând, pe rând, spectatorul în ipostaza de sociolog (contextul invită la asta), muzicolog (calitatea discuțiilor despre artă și muzică e mult peste clișeele poetice obișnuite), sau pur și simplu ca cinefil. E o construcție similară celei din Numele trandafirului, unde rămâi cel puțin cu intriga polițistă, deși realizezi tot timpul că e mai mult de atât. La fel și aici, e dincolo de povestea unui artist și, categoric, e dincolo de o dezbatere pe tema corectitudinii politice.

Deocamdată, Tár nu este difuzat în cinematografele românești, însă, așa cum am mai spus, premiile Oscar, mai ales în cazul unei victorii (mi-ar plăcea mult să câștige), ar putea schimba radical situația, inclusiv prin distribuirea în platformele de streaming.