într-o Vineri, 24 februarie, la Ateneul Român
Dmitri Șostakovici: Concertul nr. 1, în la minor, pentru vioară și orchestră, op. 77
Modest Musorgski / Maurice Ravel: Tablouri dintr-o expoziție
Solist: Remus Azoiței
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Roberto Abbado

Foarte multă lume a venit să-l vadă, în primul rând, pe Roberto Abbado, mai ales că programul includea Tablouri dintr-o expoziție, o lucrare simfonică cu care succesul de public e asigurat din start, în proporție de cel puțin 70%. Sala Ateneului a fost plină, aproape ca la concertele mari ale Festivalului Enescu, ceea ce mă face să cred că, în ecuația marketingului Filarmonicii, se poate vorbi de sold-out-ul mare (ca acum) și sold-out-ul ordinar, cel anunțat cu mândrie pe site, dar care arată cam vreo 20% din locuri libere în realitate. Vremea evaluărilor anuale se apropie și raportările triumfaliste sunt de ajutor.

Remus Azoiței a fost aplaudat intens, făcând chiar puțină paradă de o anumită epuizare la care l-ar fi dus dificilul Concert pentru vioară al lui Șostakovici. Într-adevăr, Pasacaglia i-a ieșit foarte bine, stilul său reținut a dat senzația de interiorizare. Spectatorii și-au ținut respirațiile în partea în care vioara cânta fără acompaniament pustiirea neconsolată din muzică. Acest Andante din partea a treia a făcut repede uitat Scherzo-ul de dinainte, destul de didactic abordat. Oistrah îl găsea „demonic“ după ce a interpretat premiera absolută a concertului. Azoiței l-a tratat ca pe un studiu de dificultate mare. Această abordare a funcționat în Burlesca din partea a patra, variațiunile au ieșit bine în evidență, dar în dezlănțuirea din final (Presto), acolo unde lui Oistrah și lui Vengerov li se rupeau corzile în concert, violonistul român a ales să-și protejeze prețiosul instrument, terminând destul de cuminte concertul.

Primul Concert pentru vioară al lui Șostakovici ar putea fi considerat definiția „rezistenței prin cultură”. O partitură samizdat care a fost creată într-o sală de concert abia după opt ani (!) de la compoziție, un autor care a cunoscut trei interdicții și a fost la un pas de gulag sunt tot atâtea chei de lectură pentru această muzică. Ea nu este altceva decât o voce a conștiinței, este despre puterea celui fără de putere, este despre impactul totalitarismului asupra artistului. Și cel mai important: e despre o sensibilitate ieșită din comun, dublată de o reziliență pe măsură.

Tocmai de aceea, nu prea merge nici un encore după așa ceva. Cu atât mai puțin trei și cu atât mai rău când unul dintre ele e Lăutarul de George Enescu. Pot înțelege ego-ul unui artist care nu se mai satură de scenă și de aplauze, dar aceste trei bisuri au sunat ca și cum, după ce a evocat-o pe Doina Cornea sau pe Václav Havel, un prezentator ar încheia discursul cu trei bancuri: unul cu blonde, al doilea cu trei tipi care intră într-un bar și unul cu Bulă. Pur și simplu nu merge. Mai rău, în ciuda succesului de public, demersul pune în chestiune înțelegerea pe care o are Remus Azoiței despre semnificația acestui concert.

Roberto Abbado a acompaniat în tușe destul de groase, chiar am fost puțin neplăcut surprins de duritatea corzilor mari (violonceli, contrabași) încă din Nocturnă, dar în rest a fost acceptabil, poate și datorită faptului că orchestrația lui Șostakovici exclude o bună parte din alămuri (tromboni, trompete) în această lucrare. Însă maniera dirijorului și a orchestrei a devenit mult mai vizibilă după pauză.

Ar fi o greșeală să credem că Roberto Abbado a moștenit ceva din talentul unchiului său, Claudio Abbado, fost director muzical la Teatro alla Scala și la Berliner Philharmoniker. Asta nu înseamnă că dirijorul invitat la Ateneu nu are calitățile sale, cea mai importantă fiind aceea că are multă experiență în operă, pe care a dirijat-o în teatre prestigioase. Această experiență l-a ajutat să spună povestea.

Tablourile au debutat parcă direct cu Marea Poartă a Kievului, în forță. Am considerat că e o declarație de intenție să abordezi prima Promenadă atât de pregnant, la marginea grandilocvenței. Dar stilul acesta forțat a făcut ca violoncelii și contrabașii să pară că se bâlbâie în Gnomus.

Dimineață, citisem comentariul colegei Dana Cristescu pe Facebook: „Deși interpretate cu mult peste ce s-a mai auzit, Modest Musorgski/Maurice Ravel, 🖼️🖼️🖼️ dintr-o expoziție, a fost groaznic.” După Gnomus și Vechiul castel eram convins că nu are dreptate, chiar dacă atmosfera romantică a celui de-al doilea tablou a fost absentă. Problemele mari au fost vizibile ceva mai târziu, din ce în ce mai supărătoare, pe măsură ce, cu fiecare tablou, progresia dramatică devia tot mai mult de la traiectoria corectă.

Una dintre problemele de fond ale orchestrei Filarmonicii este dinamica tare-încet. Pianissimo începe de fapt pe la mezzo forte, iar fortissimo e confundat cu isteria. Publicul apreciază sonoritățile puternice, mai ales pe final, pentru că, stagiune de stagiune, așa i se servește muzica, în cel puțin trei sferturi dintre concertele de abonament.

Așa se face că Bydlo a fost prima victimă: nici urmă de efect Doppler al trecerii carului cu boi prin fața ochilor. Carul a fost mai degrabă teleportat, apărând brusc și zgomotos, pentru a dispărea din scenă greoi, dar rapid. De obicei, solo-ul era cântat de tubă, ceea ce dădea o culoare frumoasă. De data asta s-a ales soluția mai comodă a unui eufoniu. Mai departe, Samuel Goldenberg și Schmuÿle au răcnit unul la altul, iar Limoges a fost colorată anost de suflători duri peste corzi dure, nici o atmosferă aici, până s-a ajuns liniar la Baba Yaga și Poarta Bogatîr, unde paroxismul sonor a atins cei 120 de decibeli necesari ca să surzească pe toată lumea.

Abbado a avut totuși un merit: a reușit să balanseze cumva partidele astfel încât sunetele instrumentelor să se audă distinct. Dar nu l-am văzut nici o clipă arătând palma vreunei partide ca să lase sunetul mai încet. Dimpotrivă, cu o gestică rotundă, specifică operei, cu care favoriza expresivitatea, a cerut permanent crescendo, deși era limpede că se va termina populist și vulgar.

Până la urmă, poate că nu e rolul unui dirijor invitat să lucreze insistent pe sunetul orchestrei, dar mie mi s-a părut totuși o demisie a integrității artistice în cazul lui Roberto Abbado, care n-a fost decât o variantă mai îndemânatică a lui Tiberiu Soare.

Atâta vreme cât FGE nu are un dirijor permanent (dl Cazacu a declarat la concursul pentru obținerea postului de director că e demodat să ai director muzical într-o orchestră), rezultatele vor fi, de cele mai multe ori, ca acesta. Adică niște concerte care lasă impresia ratării întâlnirii cu arta, pe care ar trebui s-o arate cea mai importantă instituție muzicală din România.