Filarmonica „George Enescu” s-a dus în turneu la Chișinău, pentru prima dată în ultimii 30 de ani. Ideea de turneu e supraevaluată în România și e prezentată în media cam la fel ca succesele la olimpiada internațională de matematică. Dar, dacă privești puțin în perspectivă, și Berliner Philharmoniker e în turneu când vine să cânte la Festivalul Enescu. Singurul punct comun este și marea diferență dintre turneele celor două organizații. Ambele sunt finanțate de ministerul culturii: și când nemții vin la noi, și când ai noștri se duc la moldoveni.

E clar că, în contextul războiului din Ucraina, statul român dorește să susțină, măcar și moral, Republica Moldova, să strângă legăturile culturale și identitare dintre cele două țări care vorbesc aceeași limbă. Dar ideea neclară a dlui Romașcanu (ministrul culturii) despre „diplomația culturală”, un domeniu în care urmează să-și dea doctoratul, e sabotată de lipsa de idei a dlui Cazacu, managerul Filarmonicii.

Pe scurt, Filarmonica a plecat la Chișinău cu un program de concert repetat în stagiune în săptămâna anterioară deplasării: o a-nu-știu-câta simfonizare folclorică de Sabin Păutza  și o simfonie de Ceaikovski, între care benignul concert pentru violoncel al lui Saint-Saëns trece aproape neobservat.

Să te duci la Chișinău ca să cânți folclor românesc simfonizat sau nu, dar cu țipurituri, la care să dai bis Hora staccato (și aia cântată prost și fără ritm), este un gest de o condescendență pregnantă. Dar dacă la noi merge să dai bis cu Hora Mărțișor în fața președintelui ca să câștigi direcția artistică a Festivalului Enescu, asta nu înseamnă că Hora staccato e soluția cea mai bună și în politica externă.

Moldovenii nu vor adera niciodată la mesaje unioniste atât de primitive, chiar dacă vor aplauda în picioare muzica asta cu miros de opincă. Pentru că unirea „ca la 1859” nu e posibilă, oricât s-ar vehicula că Maia Sandu ar putea candida la prezidențiale în România. E foarte greu de acceptat că moldovenii ar renunța la toate instituțiile statului (parlament, guvern, președinție) ca să se transforme în trei județe românești.

Însă e mult mai posibil și mai simplu ca Moldova să devină membru în Uniunea Europeană și în spațiul Schengen (pentru care noi nu ne-am făcut temele cum trebuie) și atunci granițele dintre cele două țări chiar ar dispărea și am putea trăi fericiți, împreună în acest cadru geopolitic.

Poate n-ați observat, dar eu da, că Opera Națională București n-a mai dat nici un spectacol cu Evgheni Oneghin în această stagiune. E drept, a dat Lacul Lebedelor și Spărgătorul de nuci, dar asta pentru că fără Ceaikovski, baletul de la ONB n-ar avea ce dansa, practic. Însă e observabil un disconfort la nivelul managementului în ceea ce privește muzica rusească, chiar dacă Ceaikovski n-are nici o vină.

Dar să te duci la Chișinău tot cu Ceaikovski e un mesaj greu de înțeles. În primul rând pentru că rusofilii ar putea ușor comenta că doar prin muzica rusească acest concert a căpătat și o valoare artistică acceptabilă.

Însă aici se văd clar două erori. Prima e populismul ministerului culturii, care e de presupus că a cerut Filarmonicii un program românesc patriotic, înălțător și zguduitor,  ecuația anuală fără soluție a instituțiilor muzicale românești de Ziua Culturii Naționale. A doua e lipsa de viziune a Filarmonicii, care e dispusă să se îmbarce fără discernământ în toate inițiativele ministrului, plecând în turneu la Buzău sau la Chișinău, cu programe de concert aleatoare.

Cum ar fi fost dacă, în locul acestei încropeli care și-a ratat mesajul, programul ar fi inclus, de exemplu, un Concert pentru pian de Bortkiewicz, un compozitor ucrainean cu nimic mai prejos decât Rahmaninov, pe care Orchestra Națională Radio  îl va prezenta pe 24 martie. Și care ar fi putut fi urmat de Simfonia de școală nr. 4 a lui Enescu (pe care Filarmonica a prezentat-o în noiembrie chiar la Ateneu), o lucrare ancorată în toate curentele muzicale ale vremii din Europa occidentală și foarte accesibilă, în același timp. Sunt două lucrări care, puse împreună, ar fi constituit un adevărat mesaj al unei reale diplomații culturale.

Dar așa, cu folclor și cu Ceaikovski, Filarmonica și ministerul culturii au ratat încă o șansă, pentru că de la aceiași oameni fără idei, folosind aceleași metode învechite, se așteaptă rezultate diferite față de naționalismul obtuz pe care-l practică de obicei.