într-o vineri, 17 Martie, la Ateneul Român
Henryk Gorecki: Totus Tuus pentru cor a cappella
Karol Szymanowski: Stabat mater, op. 53
Edward Elgar: Variațiunile Enigma, op. 36
Soliști: Evgheniya Sotnikova (s); Aura Twarowska (ms); Liviu Holender (b)
Orchestra simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Leo Hussain

Marea atracție a concertului Filarmonicii din săptămâna asta era premiera națională a lucrării lui Karol Szymanowski, Stabat mater, garantată cumva de prezența lui Leo Hussain pe podiumul orchestrei, un dirijor experimentat în muzica contemporană și în operă. Cu toate acestea, cel puțin vineri, sala a avut multe locuri goale, semn că abonații tradiționali au preferat să stea acasă.

Seara a debutat cu un avertisment, cel al unui cor dezechilibrat, cu prea multe voci feminine, o problemă subliniată de muzica a capella din frumoasa lucrare a lui Henryk Gorecki. Foșnetul partiturilor coriștilor a adăugat disconfort audiției, pe lângă aparenta lipsă a vocilor masculine. Totuși, Leo Hussain și-a atins obiectivul, maniera sa sigură stârnind aplauze sincere la final.

Problemele au fost mult mai vizibile în Stabat mater. Karol Szymanowski este cel mai important compozitor modern de secol XX al Poloniei, tot mai des revizitat în ultimele două decenii în vestul Europei. Ar merita amintit aici că opera sa Król Roger a avut premiera la Royal Opera House cu un an înainte de Œdipe, Institutul polonez finanțând atunci transmisiunea televizată pentru a fi accesibilă gratuit pe Internet. Dar muzica lui Szymanowski, contemporan al lui George Enescu, era frecventată în stagiunile interbelice ale Ateneului, compozitorul interpretând chiar partea de pian din Simfonia nr. 4 în 1933. Însă Stabat mater are o încărcătură emoțională enormă pentru compozitorul polonez. Lucrarea a fost compusă în memoria nepoatei sale, victimă a unui accident stupid, când un ornament al unei catedrale s-a prăbușit peste ea în anul 1925, curmându-i viața. Szymanowski a incorporat tradiții folclorice poloneze în muzică, adăugându-i o traducere primitivă și naivă a textului canonic latin. La premieră, partea de soprană a fost cântată de sora sa (și mama fetei decedate), în timp ce compozitorul era internat într-un sanatoriu pentru a se trata de tuberculoză.

Ei bine, nimic din toată această dramă nu a ajuns până la public în interpretarea Filarmonicii George Enescu. A fost o primă audiție, dar a sunat ca o primă lectură. S-a optat pentru soluția comodă a textului latin, chiar dacă prin această alegere s-a pierdut o bună parte din idiomul muzical slav. Apoi, orchestra l-a acoperit copios pe Liviu Holender, din cele trei intervenții ale baritonului abia dacă s-a auzit câte ceva din primul vers și Paradisi gloria din final. E clar că vocea sa nu este impozantă, dar este educată bine. E totuși un artist care cântă în teatre de operă importante din lume (sigur, mai mult roluri mici). De ce l-au mai invitat dacă nu a putut fi auzit?Faptul că nu s-a auzit aproape deloc din cauza bubuielii orchestrei și a mugetului coral rămâne totuși impardonabil.

Mergând pe această linie a lecturii robotice a partiturii, soprana Evgheniya Sotnikova a fost nevoită să forțeze permanent, transmițând astfel un mesaj mai degrabă verist și cu atât mai greșit cu cât chiar nu era vorba de așa ceva, ci de sensibilitate și emoție. Aura Twarowska s-a descurcat cel mai bine, experiența ei și-a spus din nou cuvântul, mezzosoprana de la Opera de Stat din Viena a reușit să treacă de orchestră, cu resurse consistente pentru a nuanța ce se mai putea nuanța în aceste condiții. Stabat mater al lui Szymanowski este considerat de mulți critici și muzicologi o capodoperă a muzicii vocal simfonice din secolul XX. Merita o soartă mai bună la București.

Nu ne putem consola decât tot cu discul lui Sir Simon Rattle, înregistrat acum trei decenii la EMI, pentru care dirijorul declara că i-au trebuit 4-5 ani să metabolizeze limbajul muzical al lui Szymanowski.

După pauză, Variațiunile Enigma  au decurs aproape plauzibil. O analiză mai detaliată mi se pare inutilă, dar aș aminti totuși că duritățile sonore au rămas cele cunoscute, la care s-a adăugat lipsa de vibrație a contrabașilor și violoncelelor și timbrele oțețite ale lemnelor. Un Nimrod început acceptabil și terminat într-un triumf sonor nelalocul lui a fost semnătura celei de-a doua părți a serii, pe care doar geniul lui Elgar a reușit s-o salveze în parte. Amintirea concertului lui Neville Marriner în fruntea formidabilei falange a St-Martin-in-the-Fields, la Festivalul Enescu din 2013, rămâne un reper prea înalt.