într-o sâmbătă, 18 Martie, transmisiune live Met in HD
Regia: François Girard; decorul și costumele: Tim Yip; lighting designer: David Finn; designer proiecții: Peter Flaherty; coregrafia: Serge Bennathan; dramaturg: Serge Lamothe
Piotr Beczała (Lohengrin), Tamara Wilson (Elsa), Evgheni Nikitin (Telramund), Christine Goerke (Ortrud), Günther Groissböck (Heinrich), Brian Mulligan (Un herald)
Orchestra și Corul Metropolitan Opera New York
Dirijor: Yannick Nézet-Séguin

Anul acesta, ONB nu a mai programat nici un spectacol cu Lohengrin. Producția lui Silviu Purcărete, a cărei premieră celebra o sută de ani de la subvenționarea instituției, venea după o pauză de zece ani a operei lui Wagner la București (2011).

Metropolitan Opera n-a mai prezentat Lohengrin din 2006 dar, chiar și cu această pauză de 17 ani, rămâne cea mai populară operă de Wagner pe scena americană, cu 618 spectacole. Revenirea în repertoriul curent a fost planificată sub cele mai bune auspicii: o coproducție cu Balșoi Teatr, în regia lui François Girard, autorul superbului Parsifal de acum un deceniu. Premiera absolută a producției a avut loc la Moscova, ironic, chiar în ziua invaziei Rusiei în Ucraina. Peter Gelb a denunțat coproducția, astfel încât scenografia a trebuit să fie refăcută pentru spectacolele de la Met, ridicând bugetul premierei americane la peste 1 milion $.

Aici, diferența dintre bugetul Met-ului și al ONB este evidentă. La 312 milioane $ (față de 15 milioane euro la București), compania americană dispune de o platformă de streaming (Met on Demand, cu peste 600 de spectacole disponibile) și de o rețea de distribuție de cca 2000 de cinematografe în care se proiectează în direct o selecție de 10-12 spectacole ale fiecărei stagiuni. Lohengrin a fost înscris pe acest traseu mediatic, cu 8 reprezentații, una dintre ele fiind transmisă la radio cu o săptămână înaintea matineului de la cinema.

Parsifal Sequel

Chiar dacă a fost compusă de Wagner cu 30 de ani înainte de Parsifal, acțiunea din Lohengrin e plasată mai târziu. Un mecanism precursor al francizei folosite azi în mod curent de cinematografia hollywoodiană. De aceea, alegerea lui François Girard ca regizor, pe cât de logică, ridica tot atât de mari așteptări. Met-ul a mărit miza, aducându-l ca scenograf pe Tim Yip, realizatorul costumelor pentru Crouching Tiger Hidden Dragon (Oscar în anul 2000). Rezultatul artistic a fost un pic decepționant. Au fost puține idei bune, dar care s-au terminat repede, unele dintre ele fiind apoi abuzate, într-o criză de creativitate.

Legătura cu Parsifal a fost dată de cadrul general postapocaliptic, însă poezia  marilor spații ale Montsalvat-ului extraterestru imaginat în 2013 s-a transformat într-o prozaică enclavă prin care cerul înstelat se întrevedea printr-o mare gaură circulară. Abia în actul al treilea, când toți pereții claustrofobici s-au dat la o parte, dramaturgia operei a părut că va decola, tardiv, dar binevenit. Scenografia a revenit imediat la loc în câteva minute, lăsând un gust amărui.

Marea găselniță a fost partea interioară a costumelor locuitorilor Brabantului, în culori diferite (alb, verde, roșu). Efectul a fost impresionant când membrii corului desfăceau brațele, etalând schimbarea cromatică, dar după primul act mecanismul a devenit plictisitor, iar în final, când a început să fie tot mai des folosit, chiar ridicol. În schimb, costumul casual corporate al lui Lohengrin, identic cu cel al cavalerilor Graalului din Parsifal, a funcționat foarte bine, stabilind discret dar eficace legătura dintre cele două opere. Însă ideea de a-l colora în roșu pe Telramund, la fel ca pe Klingsor (întâmplător interpretați la un deceniu distanță de același Evgheni Nikitin) a fost copilărească, cu atât mai mult cu cât vocea baritonului s-a uzat vizibil în acest răstimp. Am rămas surprins și de declarațiile regizorului, din pauza spectacolului, în care oferea drept cheie de lectură a producției tema creștinism versus păgânism în relația Elsa – Ortrud, o idee care mi s-a părut mai mult decât depășită.

Din păcate, mișcarea scenică a rămas mereu hieratică în cel mai bun caz, atunci când nu era decât pur și simplu statică, ca într-un concert în costume. Din acest punct de vedere, regia lui Silviu Purcărete de la ONB, oricât de discutabilă ar fi, rămâne mai provocatoare și mai interesantă, în care teatrul rămâne mereu prezent, alungând rutina.

Beczała.

Nimeni n-ar fi crezut, în 2016, că tenorul polonez Piotr Beczała ar putea fi o soluție pentru Lohengrin. Nici măcar el, convins în cele din urmă de Christian Thielemann să încerce rolul. Acel spectacol de la Semperoper Dresda are capacitatea de a reda speranța că vocile bune nu aparțin doar trecutului. Doi ani mai târziu, Beczała cânta Lohengrin la Bayreuth, devenind cel mai important competitor al lui Jonas Kaufmann în acest rol. Acolo unde tenorul german excelează, în pianissime și nuanțe, în abordarea intelectualizată a rolului, Beczała îi opune un timbru amintind de Sandor Konya (poate cel mai bun Lohengrin din istorie) și o onestitate cuceritoare. Era doar o chestiune de timp să ajungă să cânte opera lui Wagner și la Met. Ceea ce era un spectacol bun devenea excelent în momentul în care Beczała intra în scenă. Aseară aș fi stat țintuit în fotoliul cinematografului și dacă actul III ar fi durat până dimineață.

Și din această perspectivă, partenerii săi de scenă au devenit doar restul distribuției. Tamara Wilson este răspunsul american la fenomenul Lise Davidsen. O voce amplă, păstrând încă o pulpă lirică importantă, a făcut totuși tranziția către Isolde, astfel că acestei Elsa von Brabant i-a lipsit prospețimea de care o Elisabeth Grümmer era capabilă chiar și la 51 de ani în acest rol. Dar asta e o nuanță, soprana americană a cântat cu o voce metalică, fără să întâmpine vreo problemă în lectura partiturii. Ca să fiu sincer, așteptam mai mult de la Christine Goerke în rolul lui Ortrud. Sigur, a cântat cu mare siguranță, în două locuri livrând niște grave impresionante din vocea de piept, dar interpretarea a fost destul de liniară și în imprecația finală (Fahr heim) a forțat fără efect. Nikitin, așa cum am spus, a fost o umbră a lui însuși, un Telramund liniar și plictisitor, iar Günther Groissböck a forțat deseori, astfel că impresia mai bună a lăsat-o Brian Mulligan în rolul heraldului, în ciuda unei tehnici de canto care părea de proveniență rusească, dar care a funcționat dramatic. Yannick Nézet-Séguin a lăsat o impresie foarte bună la reluarea lui Parsifal din 2018, dirijând larg, à la James Levine (sau Celibidache, dacă vreți). Și în Lohengrin a avut o lectură asemănătoare, fără să plictisească nici o clipă, impecabil în relația fosă-scenă, dar lipsit de inspirație, aplatizând multe din culorile posibile ale orchestrei.