Christian Badea în seara franceză cu parfum interbelic de la Ateneu


într-o vineri, 7 Aprilie, la Ateneul Român
Claude Debussy: Preludiu la după-amiaza unui faun
Maurice Ravel: Concertul în sol major pentru pian şi orchestră
Solist: Juan Pérez Floristán
César Franck: Simfonia în re minor
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Deși Filarmonica are o stagiune mai cosmopolită decât de obicei, cu suișuri și coborâșuri, concertele abonament de săptămâna aceasta au adus ceva nou. Programul simfonic propus de Christian Badea a fost nu doar coerent și ales cu bun gust, de la impresionismul lui Debussy, traversând apoi modernismul lui Ravel și încheind cu simfonismul german injectat în idiomul francez al lui César Franck. Mai mult, am avut senzația, în timpul audiției, că retrăiesc un pic vremurile de glorie ale Filarmonicii din perioada interbelică.

Un concert care onorează istoria Filarmonicii

Dacă Preludiul la după amiaza unui faun se cânta la Ateneu cam o dată la două stagiuni în anii ’20-’40, iar Simfonia lui César Franck aproape în fiecare an (mai precis, de 16 ori în două decenii), e cazul să amintesc că superbul Concert în sol major al lui Ravel a fost prezentat aici în cadrul turneului mondial de promovare, pe 14 februarie 1932, la exact o lună de la premiera mondială, dirijat chiar de compozitor, având ca solistă pe aceeași Marguerite Long, creatoarea lucrării la Salle Pleyel din Paris. Nu mă pot abține să nu amintesc că muzica lui César Franck era foarte prizată la începutul secolului trecut, cealaltă lucrare de mare succes a sa fiind Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră, care i-a adus la București pe Alfred Cortot (1923 și 1935) și Artur Rubinstein (1936), pe lângă Cella Delavrancea (tot în 1936). Am mai scris despre acest subiect în articolul Stagiunile poeților. Astăzi, asemenea invitați nu mai întâlnim decât în forma unei stagiuni comprimate de trei-patru săptămâni, o dată la doi ani, în cadrul Festivalului Enescu. După război, Filarmonica nu a mai atins niciodată acest nivel ca stagiune, ci doar sporadic, în cazul unor evenimente. Cum fost și cel de săptămâna asta.

O seară franceză memorabilă

Dacă v-ați întrebat, la ieșirea din Ateneu, de ce v-a plăcut atât de mult acest concert, motivul este că tot contextul descris mai sus s-a întâlnit cu o rendiție artistică la nivelul așteptărilor ridicate de program.

Nu cred că am ascultat vreodată Preludiul lui Debussy atât de viguros interpretat. A fost o surpriză foarte plăcută, pentru că această viziune a transformat slăbiciunile orchestrei Filarmonicii în virtuți. Vorbim de lemnele, de obicei lipsite de finețe, azi scânteind de culoare, prin textura vibrantă a corzilor. Lectura lui Christian Badea a avut o coerență dinamică și o paletă timbrală mai apropiată de Van Gogh decât de Monet, într-un discurs care a împăcat ideal suplețea baghetei cu stilul robust al orchestrei. A fost un faun viril, mai mult decât unul lasciv, dar la fel de fascinant. Greu de identificat în discografia lucrării o viziune asemănătoare, vitalitatea ei va rămâne, cel puțin pentru mine, greu de egalat.

Juan Pérez Floristán

A venit apoi rândul lui Juan Pérez Floristán să mențină această ștachetă în Concertul lui Ravel. În plus, referințele concertistice rămân Martha Argerich cu Charles Dutoit (2017) și Jean Yves Thibaudet cu Daniele Gatti (2021) la Festivalul Enescu. Pianistul spaniol nu are temperamentul lui Argerich, etalând în schimb o tehnică felină, pe care acompaniamentul rafinat oferit de Christian Badea a pus-o în evidență cu grație. Balansul sonor a fost perfect, astfel încât în Adagio assai Floristán a sedus pianul, mângâindu-i clapele într-o cantilenă de o frumusețe cu totul aparte. Calitățile celor doi artiști s-au împlinit cel mai bine în ultima parte, acolo unde virtuozitatea solistului are nevoie de experiența dirijorului pentru ca Presto să iasă la suprafață mai mult decât un simplu divertisment. Și așa a fost, cu sclipiri de ambele părți. O bucurie, prelungită apoi de două encore cu dansuri argentiniene de Ginastera.

E greu de explicat de ce Simfonia lui César Franck și-a pierdut din popularitate după război. Sigur, e o lucrare complexă, pentru orchestră mare, debordantă de cromatisme, dar și de teme foarte frumoase. Badea a impulsionat mereu orchestra pentru a menține tensiunea dramatică a lucrării, conducând cu siguranță falanga prin toate dificultățile tehnice. Forțele muzicale ale Filarmonicii, conduse de astă dată din postura de concert maistru de Valentin Șerban, au răspuns prompt, menținând bine frontul, cu riscul asumat de a suna cam tare uneori, dar nu și dur, traversând prima parte cu bine. Solourile de corn englez din partea a doua au fost un deliciu, tot Allegretto-ul devenind o insulă de poezie, pentru ca ultima parte să revină la același stil musculos, dar bine articulat, păstrând mereu echilibrul sonor al partidelor, aterizând maiestuos și sigur pe final, la reluarea temei principale.

Cât de repetabilă poate fi o asemenea seară? Am un sigur regret: că n-am fost și joi în sală.

Publicitate

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.