Acum vreo 30 de ani, imediat ce atmosfera unui 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încetase să mai fie o realitate, o primă reparație culturală a fost de natură cinematografică: filme noi, bune sau proaste, inundau cinematografele românești. Multiplexurile nu existau încă, nici Internetul și nici canalele de filme de la TV.

O primă peliculă, imposibil de uitat, a fost un Palme d’or de la Cannes, în regia lui David Lynch. Un prieten, care-l văzuse deja, mi-a recomandat să stau cât mai în față: „imaginile sunt șocante și vor avea un impact maxim”. Era un sfat aproape inutil, oricum singurele bilete pe care le-am mai putut găsi erau în primul rând.

Totul începea cu prim planul unui chibrit aprinzând o țigară, flacăra se vedea la o scară gigantică, pe toată lățimea ecranului panoramic. Apoi, scrumul aprins al țigării se transforma într-un incendiu, peste care se derula genericul. Mai întâi titlul: Wild… At… Heart ! Îl mai țineți minte? Sulfuros, violent, plin de rock’n roll și sexualitate, o metaforă modernă a mitului, a basmului. Un road movie, dar un drum inițiatic, în care cei buni greșesc, iar cei răi își zboară capetele împușcându-se accidental.

Imaginea în sine a acelor flăcări de pe ecran dogorea, din primele secunde. Sau poate era căldura din sala arhiplină a unui cinematograf Central, dintr-un oraș de provincie, care azi ar fi considerat mai mult decât insalubru. Tot disconfortul primului rând, al înghesuielii, al sonorului prost era anulat imediat de muzica genericului: o partitură simfonică pe care nu știam de unde s-o iau, necunoscută, dar imediat devenită familiară.

Mai târziu, într-o scenă devenită simbol al acestui genial road movie, Sailor și Lula, personajele filmului, opreau mașina în mijlocul deșertului, dezgustați de știrile de la ora 5 difuzate la radio, și începeau să danseze pe muzică thrash metal. În cadrul mai larg al scenei, totul se desfășura în lumina amurgului. Regizorul suspenda apoi această clipă, folosind din nou acea lucrare simfonică de o forță extraordinară. Toată încrâncenarea acțiunii se oprea brusc, făcând loc emoției pe care o poți avea când realizezi că exclamația lui Faust e adevărată: Zum Augenblicke dürft’ ich sagen: Verweile doch, du bist so schön! (Clipei de-i voi zice: Rămâi, că ești atât de frumoasă!)

Abia după vreo câțiva ani buni am aflat cum se numea ceea ce îmi rămăsese în minte drept muzica acelei clipe, cea mai frumoasă. Tocmai o descopeream pe Elisabeth Schwarzkopf în muzica lui Mozart și Strauss. Discul cu Ultimele patru lieduri l-am ascultat fără nici o pregătire prealabilă, ignorând totul, de la ideea de capodoperă finală, până la orice alte semnificații. Abia la ultimul cântec am sărit în sus, căutând febril coperta CD-ului, pentru explicații. Era muzica amurgului din film! Era muzica amurgului vieții unui mare compozitor. Era Im Abendrot, chiar așa se numea: În amurg… Niciodată înainte nu mă gândisem că după acel preludiu, de o frumusețe tragică atât de uimitoare, muzica va continua prin glasul unei soprane. Cu atât mai puțin mi-aș fi imaginat că vocea umană ar fi putut duce mai departe intensitatea emoțională a muzicii. Cât despre versurile lui Joseph von Eichendorff, atunci când le-am citit pentru prima dată învăluite de umbra lui Richard Strauss și a ciocârliilor pe care el le înalță spre cer, exact cum se înalță spre cer sufletul unui om care moare împăcat cu gândul că totul e vremelnic, n-am rezistat, cum nu cred că ar putea rezista nici măcar o piatră fără să plângă…

Mai spun încă o dată povestea:

Richard Strauss a fost un mare compozitor. De operă în primul rând. A avut o slăbiciune pentru vocea de soprană, pentru care a compus multe roluri extraordinare. Sopranele i-au răsplătit această iubire, cântând memorabil, făcând istorie cu operele lui. În lunga listă a acestora, două românce, azi destul de uitate, pentru că l-au trădat pe Verdi pentru acest rafinat Don Juan muzical care a fost Richard Strauss: Viorica Ursuleac și Maria Cebotari. Acesta ar fi, nedrept de scurt exprimat, contextul.

Viorica Ursuleac, Richard Strauss, Alfred Jerger – la premiera absolută a operei Capriccio (1942)

Maria Cebotari și Richard Strauss (1935)

Strauss, un compozitor de succes încă din timpul vieții, fără nici o dificultate materială, decide să rămână în Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Era prea bătrân ca să lupte direct, a sperat că va putea schimba ceva prin decență. N-a reușit. Pentru a-și proteja nora, evreică de origine, a acceptat decorații și medalii. Herman Hesse, scriitorul, care locuia vis-à-vis de el, nu-l mai saluta. La sfârșitul războiului, dar și la capătul vieții sale, în ruina generalizată, compozitorul se trezește falit. O mână întinsă vine de la Maria Jeritza, soprana cea mai frumoasă a perioadei interbelice, de a cărei voce Strauss era iremediabil îndrăgostit.

În 1948, împăcat cu gândul că sfârșitul e aproape, dar conștient și de faptul că lumea din care făcea parte a dispărut, Richard Strauss a scris o ultimă compoziție, patru cântece a căror temă centrală este moartea. Liedurile sunt acompaniate de orchestră, nu de pian, și sunt scrise pentru vocea de soprană.

I le-a înmânat lui Kirsten Flagstad, cu rugămintea să găsească un dirijor bun cu care să le cânte. Flagstad l-a ales pe cel mai mare: Wilhelm Furtwängler. Premiera mondială, postumă, covârșită de regrete și de emoții, s-a păstrat, înregistrată de postul de radio. Apoi, în anii care au urmat, au fost înregistrate vreo sută de discuri, toate sopranele au vrut să le cânte și să poată simți și ele acea mângâiere din notele lor. O discografie pletorică, aproape necunoscută în România.

Semnificația acestei ultime lucrări este pentru compozitorul german aceeași ca a Requiem-ului de Mozart sau a lui Stabat Mater de Pergolesi. Și poate că din acest motiv, înregistrările cele mai bune (care abundă, ca nicăieri în altă parte) sunt tocmai cele în care soprana (și le-au cântat aceste cântece toate sopranele mari) își reține orice afectare operatică.

Unele soprane le cântă de parcă ar readuce în memorie imaginea bunicilor de care s-au despărțit cu multă vreme în urmă, în acel moment neclar al pierderii copilăriei și a inocenței. Altele aduc pe scenă o întreagă filosofie a amurgului wagnerian al zeilor, sfârșitul unei lumi care se scufundă demn și lent în uitare. Dar dincolo de orice interpretare, Strauss pune în aceste cântece o senzualitate inimaginabilă, una superioară, în care doar frumusețea vocii de femeie este cea care mângâie, mai tandru decât orice sărut. Amantul absolut al vocii de soprană.

Versurile

Primăvara

În sumbrele cripte am visat multă vreme,
la pomii tăi în floare, la cerul tău albastru,
la parfumul tău și la cântecul păsărilor tale.
Și-acum îmi apari împodobită toată,
scăldată-n lumină, ca o minune, drept înaintea mea.
Mă recunoști, mă atragi tandru,
iar eu tremur tot în prezența ta binecuvântată.

Septembrie

Grădina s-a îndoliat, ploaia aruncă picături reci peste flori,
un frison a cuprins vara, așteptându-și tăcută sfârșitul.
Din salcâmul înalt cade aur, frunză după frunză
și în visul grădinii muribunde, vara surâde șăgalnic și mirată.
Și multă vreme apoi, tânjind după odihnă, întârziind o clipă lângă trandafiri, închise ochii mari și obosiți…

Vremea de culcare

Acum, când ziua s-a sfârșit ostenindu-mă,
dorința mea fierbinte e să primesc îmbrățișarea nopții înstelate ca un copil somnoros.
Mâinilor, opriți-vă! Frunte, nu te mai gândi!
Toate simțurile mele acum nu vor decât să se cufunde-n somn.
Sufletul meu vrea să-și ia liber zborul, neîngrădit,
spre sfera magică a nopții, spre mii de alte vieți profunde.

În amurg

Prin bucurie și tristețe am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin, ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde, cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare, acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru, însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace, atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit – poate că-nseamnă… Moartea?