într-o duminică, 23 aprilie, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regie, decor, costume și lumini: Mario de Carlo
Asistent regie: Claudia Machedon
Daniel Magdal (Don Carlo), Cellia Costea (Elisabetta di Valois), Ramaz Chilkviladze (Filippo II), Adrian Mărcan (Rodrigo), Marius Boloș (Il Grande Inquisitor), Ruxandra Donose (Eboli), Iustinian Zetea (Un frate), Cristina Eremia (Tebaldo), Andrei Lazăr (Il Conte di Lerma), Mihaela Stanciu (Una Voce dal Cielo)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Tiberiu Soare

Ar trebui să ne resemnăm? Don Carlo are nevoie de cinci interpreți buni în rolurile principale ca să funcționeze (Don Carlo, Elisabetta, Filippo, Rodrigo, Eboli) și chiar de încă doi bași foarte buni (Inchizitorul și Un frate/Carlos Quinto), însă ONB nu reușește mai niciodată să asigure o distribuție acceptabilă. Ca să te bucuri de vocea Celliei Costea, trebuie să-l suporți pe Daniel Magdal, iar atunci când soprana e anturată, în sfârșit, de un Charles Castronovo, dai peste Ișpan în rolul lui Eboli sau peste Dimieru în Filippo. Iar când ai totuși măcar patru soliști buni, biletul costă mai scump decât în Occident, dar de direcția incompetentă a lui Tiberiu Soare nu scapă nimeni, niciodată.

Cu aceste jumătăți de măsură a început și spectacolul de aseară. Cu un Daniel Magdal răcit (l-am văzut de mai multe ori tușind și chiar strănutând), care a avut cea mai proastă interpretare pe care a susținut-o în ultimul deceniu. Nici nu are rost să insist mai mult pe nazalitatea emisiei și pe cântatul pe lângă note (cu un un ton întreg mai jos în acutele autodafe-ului), tenorul-director a fost atât de rău în primul act încât am crezut că nu termină seara pe scenă. Și toți cei din jurul lui au părut contaminați de cântatul rău, cu o Cellia Costea apatică și o Ruxandra Donose depășită copios de dificultățile ariei vălului. Singurul egal cu el însuși în mediocritatea provincială a fost Adrian Mărcan, un Posa vulgar și trompetant.

Peste toate astea, orchestra pătrată și producția plină de stereotipuri și redundanțe a lui Mario de Carlo au turnat plictiseală peste o primă parte (de o oră) decepționantă.

Don Carlo în patru acte, versiunea Milano din 1883, prezentată la București are o simetrie dramatică: primul și ultimul tablou se petrec la mănăstirea San Yuste (unde e îngropat regele Carol V), următoarele două și penultimele la Escurial, în grădină și în interioarele palatului imperial, având în centru marele tablou al autodafé-ului de la Valladolid. În viziunea abecedariană a italianului de Carlo, totul pare să se întâmple în aceeași temniță întunecată, tapetată pe jos cu o tablă de șah pe post de „mare idee”. Producția a îmbătrânit rău, proiecțiile video par copiate de la Cartoon Network și nu fac decât să obosească și să distragă de la muzică. Dar, la ONB, montările marilor regizori din lumea mare a operei (Graham Vick, Valentina Carrasco) sunt casate cu seninătate de la o stagiune la alta, în timp ce însăilările unor regizori italieni de ultimă provincie au parte de revival după revival, deși este limpede că ansamblul ONB nu dispune de soliști care să le dea viață convingător.

Spectacolul a trenat apatic până la Autodafé. Scena asta nu i-a ieșit niciodată bine lui Soare, dar azi a încercat ceva nou. Orchestra n-a mai bubuit, aproape nimeni n-a fost acoperit (s-a întâmplat, dar scuzabil de rar), în schimb lipsa de orizont și de idei a ieșit și mai rău în evidență, sunetele orchestrei curgând monoton din fosă, ca melodia unei flașnete. Corul solilor flamanzi a fost anost, călugării KKK de care abuzează producția păreau decupați dintr-un spectacol Divertis, iar bonusul au fost alămurile (trombon, trompete, corni) de un provincialism aproape comic. Cel puțin în scena maiestuoasă a apariției cuplului imperial, trombonul puncta sonor, grav și hilar, mult mai tare decât orice altceva, ca o fanfară rurală pe peronul gării, în întâmpinarea șefului consiliului județean venit să taie o panglică inaugurală. Dar măcar am râs. Și ne-am întristat asistând iar la zbaterile vocale dezordonate ale lui Magdal.

Abia de la monologul lui Filippo II lucrurile s-au dezmorțit de-a binelea. Ramaz Chilkviladze a arătat un pic de sensibilitate și un pic de voce, diferență enormă față de experimente locale precum Ion Dimieru, iar duetul cu Marius Boloș (un Mare Inchizitor adus pe scenă în scaunul cu rotile din care sare și țopăie foarte tinerește pe tabla de șah) a fost monoton dar corect. Oricum, „inovațiile” regizorale din această scenă, cu Filippo îmbrăcat în blănuri la Madrid, stând cu fundul pe caseta cu bijuterii a Elisabettei, îl făceau pe basul gruzin să pară un fel de Nikita Hrușciov meditând la deziluziile puterii și ale trădării sovietului suprem, mai mult decât la decepțiile în amor. A fost și momentul în care Cellia Costea și-a adus aminte că Elisabetta di Valois este rolul ei semnătură și a etalat vocea aceea amplă și consistentă, urmată de Ruxandra Donose renăscută în a doua arie (O don fatale). Însă diferența în bine față de aria vălului nu a putut ascunde totuși lipsa de temperament a mezzo-sopranei, cel puțin în acest stadiu al carierei. Posa a murit destul de grobian, plesnind de sănătate chiar și împușcat, încât aproape te și mirai că dacă s-a oprit înseamnă că s-a și dus. În fine, Costea a terminat somptuos cu Tu che la vanità, dominând autoritar duetul final cu un Magdal istovit.

Corul n-a ratat să urle de fiecare dată când a avut ocazia, noroc că Verdi a umplut partitura de  pianissimo, altfel eram pierduți. Dirijorul s-a dovedit, încă o dată, incapabil să anime una dintre cele mai frumoase opere scrise vreodată și seara s-a încheiat parțial cu bine, cu soprana în postură de vedetă.

Mai e necesar să remarc că ONB are în repertoriu o serie de titluri în care e necesar un tenor spinto sau dramatic (Tosca, Il trovatore, Cavalleria rusticana, Pagliacci, Otello, Lohengrin, Samson et Dalila, Aida și, bineînțeles, Don Carlo) și doar un singur tenor capabil să le ducă destul de rudimentar până la capăt. E o problemă care pune în discuție, încă o dată, lipsa de validitate a sistemului de ansamblu angajat care nu poate susține decent repertoriul. Ultima anomalie din program este invitarea unui dirijor renumit (Chaslin) pentru un Samson et Dalila cu Daniel Magdal și Sorana Negrea în rolurile titulare, o distribuție care nu poate stârni decât zâmbete malițioase, dar în esență amare. Dacă ONB nu reușește să adopte o politică de casting adaptată nevoilor din repertoriu, stagiunile viitoare vor arăta cel puțin la fel de rău ca aceasta.

Las aici și o secvență cu tenorul Vasile Moldoveanu, la Met, în 1980, pentru a vedea ce înseamnă rolul de tenor din Don Carlo: