Metropolitan Opera are o istorie lungă cu Don Giovanni, premiera noii producții semnată de regizorul belgian Ivo van Hove a fost spectacolul cu numărul 577 în istoria companiei, iar cel cu numărul 581 a fost transmis în sălile de cinema, putând fi urmărit în direct și în România.

Aș putea spune că, în ultimii 65 de ani, punerile în scenă ale acestui mare titlu de repertoriu nu s-au ridicat niciodată la înălțimea calității distribuțiilor vocale de pe scenă. Sigur, pe vremea lui Herbert Graf (premiera din 1958) foarte puțini regizori își propuneau să provoace intelectual, iar la Met nici măcar nu se punea problema dincolo de obținerea unei anumite estetici. Dar nici Zeffirelli n-a impresionat la fel de mult ca în La bohème sau Turandot (două producții operate și azi de compania de operă americană, după peste trei decenii de la premieră) și nici punerea în scenă a lui Michael Grandage n-a reușit să alunge impresia de concert în costume. O evoluție a dramaturgiei a existat însă, în toată lumea: aceea că Don Giovanni e un personaj complex, că acel Viva la libertà! din scena petrecerii din palatul său înseamnă ceva, că ar fi cazul să privim în perspectivă. Dar adevărul este că Don Giovanni e una dintre operele cele mai dificile pentru un regizor și producțiile memorabile se numără pe degetele de la o mână. Peter Brook (Aix-en-Provence, 1998), Deborah Warner (Glyndebourne, 1994) sunt cele mai reușite în secțiunea „modern, dar nu radical”, în care s-ar încadra Met-ul ca politică de repertoriu. În ambele, decorul lipsește aproape cu totul.

Spectacolul lui Ivo van Hove, coprodus cu Opéra national de Paris (unde a avut premiera în 2019), renunță să mai exploreze ambiguitatea lui Don Giovanni și se întoarce la puritanismul maniheist al anilor ’40. Într-o declarație acordată ziarului New York Times, regizorul oferă drept cheie de lectură a montării sale subtitlul operei: Il dissoluto punito. Acțiunea e adusă în zilele noastre: bărbații poartă costume contemporane, femeile rochii moderne într-un dress code destul de uniform, în care diferențele sociale sunt aplatizate. Până și golanii lui Masetto porniți să-l linșeze pe Don în actul al doilea sunt îmbrăcați smart casual. Mișcarea de scenă nu depășește decât rareori evidența imediată a libretului. Desigur, spada devine un revolver în scena duelului cu Comandorul, iar monumentul funerar al acestuia devine un mic memorial, reprezentat de o floare așezată în mijlocul scenei. Decorurile sunt aproape o replică modernă a celor ale lui Herbert Graf, completate cu niște structuri arhitectonice din beton. Un decor cenușiu și opresiv, sugerând că lumea în care trăiește Don Giovanni e urâtă și apăsătoare și că, fără personajul central, această lume ar fi mai bună. Abia în sextetul final scenografia e iluminată meridional, iar lenjeriile atârnate la uscat de aceleași decoruri, semnalând întoarcerea la normalitate, sau, dacă vreți, o interpretare tezistă a lui Viva la libertà!

Dar să aștepți două ore ca să înțelegi că floarea aceea din mijlocul scenei e mai mult decât un martor tăcut al unei crime, întrucât nu există nici un cimitir și nici un monument funerar, e o subtilitate subdimensionată pentru ceea ce înseamnă opera în general, adică o artă a exagerării. Iar iluminarea decorului după trei ore de așteptare ratează o bună parte din efectul dramatic. Și poate că e relevant de amintit că Opera din Paris va înlocui această producție chiar în stagiunea următoare, cu producția radicală a lui Claus Guth prezentată la Salzburg în 2008.

Partea muzicală a fost mai bună. Peter Mattei domină lumea operei în rolul lui Don Giovanni (cu care a deschis stagiunea de la Teatro alla Scala în 2011) de cel puțin două decenii. Dar este pentru prima dată când un spectacol cu el în rolul titular e transmis video de la Met. Sigur, anii au trecut și peste el, nu mai e tânărul exuberant de la Aix-en-Provence, dar în voce nu se simte nici o uzură, ci, dimpotrivă, o autoritate cu care captivează atenția tuturor. A fost vedeta serii, rafinând și mai mult canțoneta din actul al doilea și aproape că a recreat atmosfera marilor seri de operă din vremea lui Cesare Siepi sau Ezio Pinza în duetul cu Zerlina.

Pe lângă acest somptuos Don Giovanni, cel mai bine din distribuție au fost Federica Lombardi și Ying Fang. Prima, o Donna Anna statuară, foarte atentă la frazare și la recitative, iar Zerlina a fost de o tandrețe atașantă. De remarcat că Federica Lombardi și Ben Bliss (excelent și el în rolul lui Don Ottavio) au intervenit cu ornamentații personale în ariile lor Or sai chi l’onore, respectiv Il mio tesoro intanto.  Adam Plachetka, deja un obișnuit al marilor teatre de operă din lume în rolul valetului lui Don Giovanni, s-a agitat mai mult pe scenă, dar rămânând un pic în urmă din punct de vedere vocal față de stăpânul său, mai aproape de naivitatea unui Masetto decât de ambiguitatea lui Leporello. Dar cum ambiguitatea a fost primul lucru de care s-a dispensat regizorul, logica regizorală a primat, din întâmplare.

Ana María Martínez a fost surpriza neplăcută, atacând drept orice acută, astfel încât a dat senzația că Donna Elvira nu e rolul potrivit pentru ea, cel mai dureros moment vocal fiind Mi tradi quell’alma ingrata, în care a ratat toată atmosfera. Nici Alfred Walker nu s-a ridicat la nivelul artistic al scenei pe care cânta, chiar și în liniarul rol al lui Masetto. În fine, Alexander Tsymbalyuk a fost autoritar, așa cum trebuie, dar un pic forțat.

Nathalie Stutzmann a condus competent corul și orchestra Met-ului, nimic mai mult, uneori e suficient și atât, dar mai multă inspirație ar fi făcut din acest spectacol unul de ținut minte multă vreme.