într-o miercuri, 24 Mai, la Ateneul Român

In Memoriam Constantin Silvestri

Johannes Brahms – Integrala sonatelor pentru pian

Sonata nr. 1, în do major, op. 1

Sonata nr. 2, în fa diez major, op. 2

Sonata nr. 3, în fa minor, op. 5

Solistă: Elisabeth Leonskaja

Recital organizat în colaborare cu ARCUB și Fundația Constantin Silvestri

La 20 de ani, Brahms arăta în continuare ca un copil: mic de statură, dar atletic, imberb, vocea încă nu i se schimbase, cu un chip de o frumusețe androgină, încadrat de plete blonde. O imagine foarte diferită de cea a bărbosului inabordabil, devenită stereotip. La vârsta când compunea cele trei sonate pentru pian, arăta ca o versiune romantică a lui Mozart. Dar, spre deosebire de acesta, Brahms era un autodidact, nu studiase formal muzica, nici vorbă de conservator, doar talent și multă, multă muncă. Dacă ar fi trăit doar 36 de ani, ar fi apucat să scrie Simfonia nr. 1 și primul Concert pentru pian (nu și al doilea, nici cel pentru vioară), o bună parte din muzica de cameră și de instrument solo și chiar și Recviemul german – suficient pentru a rămâne proeminent  în istoria muzicii.

Și avem, într-o seară de mai, la Ateneu, o mare pianistă, la 78 de ani, cântând opus 1, 2 și 5 de Brahms. Cine a crezut că sunt niște lucrări copilărești s-a înșelat copios și surpriza audiției trebuie să fi fost mare.

Nu e nici un pic de naivitate în prima Sonată. Elisabeth Leonskaja a abordat-o direct și în plin, fără pauze pline de emfază între acordurile primei părți. E o lucrare dificilă tehnic și lipsită de celebritate populară, nu e Sonata lunii, dar citează, în partea a doua, o temă din Hammerklavier a lui Beethoven, la fel cum prima Simfonie a lui Brahms evocă Oda bucuriei. La vremea când a fost compusă, epoca clasică se terminase, iar sonata era considerată o formă muzicală în care nu mai era nimic nou de spus. Și totuși Brahms a arătat că romantismul e o injecție cu adrenalină în acea formă. Post clasicismul lui era, la acea vreme, ceea ce e azi post modernismul în literatură. Sunt puține înregistrări. Julius Katchen, un pianist uitat, dar o referință importantă în muzica lui Brahms, i-a înregistrat integrala pentru pian solo la Decca în anii ’60, stabilind o viziune amplă și dramatică. Îi răspunde Sviatoslav Richter cu un discurs mai nuanțat, în special în a doua parte, peste ani, în 1987. Leonskaja e undeva între cei doi, pe rând energică, dar și poetică, cu un discurs sonor complex și rafinat.

O istorie similară și pentru a doua sonată. De fapt, cronologic vorbind, aceasta e prima compusă, dar Brahms a decis să-și înceapă catalogul compozițiilor oficiale cu a doua compoziție, care astfel a devenit opus 1. A doua sonată e mai energică și Leonskaja o abordează fără menajamente, evocând un Brahms exuberant, admirator înfocat al lui Beethoven, a cărui torță o duce mai departe.

După pauză, Sonata nr. 3, cea mai populară, cu o discografie respectabilă și complexantă: Arrau (poetic), Rubinstein (monumental), Curzon (eroic) sau Radu Lupu (arhitectural), ca să numesc doar câțiva dintre cei mai buni. E o adevărată simfonie pentru pian, cu cinci părți dense, totalizând aproape 40 de minute.  Iar Leonskaja a lăsat să se vadă acest simfonism, profitând din plin de acustica Ateneului. O viziune dramatică, dublată de momente de mare atmosferă lirică au fost ingredientele cu care a captivat definitiv publicul. Greu de crezut, dar după tot acest tur de forță, a oferit și un encore, o sonată de Mozart, dacă nu greșesc a fost nr. 16 (KV 545), un Mozart la 32 de ani care părea copilăros pe lângă imberbul Brahms…

Cât despre tehnica lui Elisabeth Leonskaja, am observat cu plăcere anularea unui mit urban. Acustica Ateneului are o particularitate, mai degrabă un defect: la o anumită intensitate, ciocănelele pianului se aud izbind în coarde, iar zgomotul acesta este reverberat, dublându-se neplăcut. Un efect care s-a observat câteva secunde în prima parte a primei sonate, dar pe care pianista a reușit să-l anuleze în tot restul serii, adaptându-și tușeul. O probă a experienței din multele săli de concert în care a cântat.

Recitalul lui Elisabeth Leonskaja e primul dintr-o serie de trei evenimente dedicate aniversării a 110 ani de la nașterea lui Constantin Silvestri. Greu de identificat o legătură directă între sonatele de pian ale lui Brahms și cariera unui mare dirijor, dar până la urmă pretextul contează mai puțin. A fost un eveniment important în stagiunea Filarmonicii, iar implicarea Fundației Constantin Silvestri e salutară.

Însă acest recital mi-a evocat mai degrabă o altă paralelă.  În primul rând cu Simfonia nr 4 de tinerețe a lui George Enescu, dirijată de Christian Badea într-o seară de toamnă, acum câteva luni, când aceeași Elisabeth Leonskaja a cântat Concertul lui Grieg în partea a doua. Însă numitorul comun nu e neapărat pianista, ci tinerețea. Enescu avea 16 ani, Brahms 19. Iată o idee simplă pentru un întreg ciclu de evenimente sub semnul prospețimii și al vigorii creatoare, strălucind în lumina interpretării unor mari artiști. De unde și parafraza din titlu a piesei lui Tennessee Williams. E cazul ca Filarmonica să iasă puțin din tiparul „40 de concerte abonament” sub semnul unor „aniversări/comemorări” și să devină mai modernă și mai creativă.