Săptămâna viitoare, chiar luni, va fi evaluat primul an de mandat al managerului Filarmonicii George Enescu, dl Marin Cazacu. E un moment bun de a privi la ce s-a întâmplat la Ateneu în ultimul an. Și sunt primul să recunosc că mă așteptam la mai rău.

Stagiunea

Stagiunea 2022/23 a fost mai cosmopolită ca niciodată, cu foarte mulți invitați străini, deși naționalitatea nu trebuie să fie un criteriu, pentru că nu te face un muzician mai bun sau mai rău. Au fost câteva nume de dirijori cel puțin interesante: Thomas Sanderling, Oleg Caetani, Roberto Abbado sunt cele mai importante, pe lângă dirijorii consacrați ai ultimilor ani: în primul rând Christian Badea, apoi Christian Zacharias și Leo Hussain. A fost însă și destulă umplutură, ca și cum agențiile de impresariat și-ar fi impus cota de artiști de promovat și la București. Tot aici trebuie recunoscut că forțele muzicale ale Ateneului au rămas la același nivel de mediocritate ca în trecut: o orchestră profesionistă, dar fără identitate, fără finețe, cu sonorități truculente, insensibilă la balansul cu soliștii și mai ales cu vocea umană și un cor care nu și-a îmbunătățit nici măcar dicția și ăsta ar fi cel mai mic păcat.

Nu pot decât să salut și efortul de a menține o anumită integritate artistică a Filarmonicii. Spre deosebire de Opera Națională, la Ateneu n-au prea fost șușanele, misiunea instituției n-a fost trădată. Au fost gafe (programul turneului de la Chișinău e un exemplu), dar nu a fost o politică susținută de abdicare de la standardele artistice, așa cum se întâmplă atât de des și de mult în alte instituții muzicale ale țării.

În ansamblu a fost mai bine, dar, dacă ne amintim viziunea artistică înțepenită, vecină cu paralizia, a ultimului mandat a dlui Dimitriu, era destul de previzibil că aproape orice schimbare nu putea fi decât în bine. Ar fi periculos să credem însă că acest progres e unul decisiv. Filarmonica este încă departe de a-și onora istoria și prestigiul celei mai importante scene a României.

În căutarea gloriei de altădată

Aparent e o afirmație severă. Evoc, drept argument, stagiunile interbelice din timpul directoratului lui George Georgescu. Muzica românească era bine reprezentată, în fiecare stagiune, propulsată și de concursul de compoziție finanțat și susținut de însuși George Enescu, genius loci și patronim al instituției de azi. Muzica lui e practic ignorată la Ateneu, cu excepția Simfoniei de tinerețe nr. 4, care merită să fie asumată cu mai multă mândrie de instituție. Ce să mai vorbim de numele invitate la Ateneu în anii ’20- ’40? Maurice Ravel dirija premiera Concertului pentru pian în sol major la Paris, pentru ca prima destinație a turneului de promovare să fie… București! Muzica contemporană din acea vreme îi aducea în sala Ateneului pentru a-și dirija propriile lucrări pe Richard Strauss, Vincent d’Indy, Pietro Mascagni, Igor Stravinski, Béla Bartók sau Karol Szymanowsky, pe lângă dirijori precum Bruno Walter, Eugen Jochum, Erich Kleiber sau Pierre Monteux. Claudio Arrau era o prezență obișnuită, la fel și Rudolf Serkin, Wilhelm Kempff, Zino Francescatti sau Pablo Casals. Lista invitaților de atunci e nu doar mult mai lungă, ci, mai ales, atât de complexantă, încât nici nu mă mai mir că Filarmionica se simte jenată s-o promoveze într-o secțiune despre istoricul instituției, pe website. O găsiți, alături de programele de concert, în excelenta monografie a lui Romulus Orchiș: 1922-1942 – Douăzeci de ani de activitate muzicală în lumina programelor „Filarmonicei”,  la acest link.

Nu idealizez interbelicul. Dar trebuie să subliniez că George Georgescu realiza acele stagiuni legendare cu foarte puțini bani, față de Filarmonica de azi: 5,2 milioane lei în 1930, 3,4 mil. în 1935, 3 mil. în 1936, 1,4 mil în 1938 (sumele sunt convertite la valoarea din zilele noastre). Acum, Filarmonica operează un buget de zeci de ori mai mare: aproape 30 mil. lei, adică 6 mil. €. Adică tot atât cât are și Filarmonica cehă din Praga, pe care o vom vedea cântând la Festivalul Enescu, în toamnă, chiar la Ateneu. Și vom vedea atunci diferența dintre cum cântă unii și alții cu bugete similare.

Primenirea orchestrei

Dl Cazacu nu și-a publicat proiectul de management. A fost nevoie de solicitări la ministerul culturii, în baza legii transparenței informațiilor publice (Legea 544), pentru a-l obține. Îl fac public la acest link. Aici e un prim paradox: un manager cu un proiect mai degrabă mediocru (Marin Cazacu) a realizat o stagiune onorabilă, în timp ce managerul ONB, cu un proiect excelent, a reușit contraperformanța unei stagiuni mult mai slabe decât cea de pe vremea când era interimar, ba chiar mai slabă decât a predecesorului său.

Dl Marin Cazacu recunoaște în proiectul de management ca punct slab „nivelul profesional mai scăzut al orchestrei și al corului în acest moment” (în analiza SWOT). În special secțiunile de suflători suferă, mai scrie dl Cazacu, plângându-se, în expunerea strategiei culturale pe care o propune, de nivelul scăzut al absolvenților de conservatoare românești. Știa bine ce spune: în fond e profesor la Conservator și până anul trecut conducea Orchestra Română de Tineret, principalul recipient al celor mai buni absolvenți. Și deplânge apoi legislația, care obligă angajarea numai a celor care știu să scrie și să vorbească românește, deși până și „echipele de fotbal din România sunt pline de sportivi din alte țări!”. Dar de ce e neapărat necesar să se angajeze pe viață instrumentiști la FGE e greu de înțeles, când se pot oferi contracte pe perioade determinate?

George Georgescu construise orchestra pe o structură de rezistență formată din muzicieni străini. E o parte a secretului succesului său. Veți spune, probabil, că nu se poate compara situația din interbelic cu cea de acum. Așa este, acum există un potențial încă și mai mare decât atunci. În condițiile în care suntem membri ai UE, cu toate drepturile care decurg de aici, vechiul principiu liberal „prin noi înșine” e cu totul falimentar în domeniul muzicii, care nu-i nimic altceva decât un limbaj universal. E normal ca talentele românești să plece la studii în școli mai bune din Europa și să se angajeze apoi la orchestre mai bune decât FGE. E absurd să credem că universitățile de muzică din România pot furniza instrumentiști de calitate pentru toate secțiunile unei orchestre simfonice cu pretenții de excelență artistică.

Nu știm să facem reformă, nici măcar să facem ce trebuie

Și așa ajungem iarăși la ministerul culturii. Politicienii practică în mod natural schizofrenia naționalistă: „ne mândrim” cu muzicienii români de succes din diaspora, dar acasă „îi sprijinim” numai pe „ai noștri”, ignorând complet orice idee de performanță, care nu se poate atinge fără multiculturalism.

Poate că, înainte de a evalua directorii instituțiilor culturale, ar trebui evaluați miniștrii culturii. Nici PSD nu s-a comportat mai bine decât PNL în gestionarea portofoliului culturii. Ultimii doi miniștri de resort, proveniți din ambele partide, au stat în post peste doi ani de zile, de 3-4 ori mai mult decât media de cca 6 luni a celor aproape 40 de predecesori în acest post și acesta este un semnal al unei schimbări în bine. Dar dl Lucian Romașcanu s-a dovedit incapabil să profite de potențialul celor doi ani de mandat pe care i-a avut la dispoziție și să facă ceva, orice, bine.

În primul rând, activitatea sa, atât cât se poate numi activitate, n-a fost decât un lung șir de momente pompieristice, lipsite de consistență. Odată ajuns ministru, nici măcar nu a avut minima decență de a continua proiectele începute în legislatura trecută, când era șeful comisiei pentru cultură din Parlament. E vorba,  în special, de reforma Ordonanței Nr. 189 care reglementează concursurile de management în instituțiile de cultură. Mai rău, nici măcar experiența de manager din domeniul privat nu pare să-i fi folosit la nimic, dacă nici după mai bine de un an, secretarul de stat Mădălin Voicu tot nu are o fișă a postului și nimeni nu știe cu ce se ocupă.

Cei doi ani n-au făcut decât să acumuleze eșecuri: blocarea în interimat a Teatrului Național București e doar cel mai mare scandal. După ce a anunțat că va construi o Operă nouă la Iași, timpul n-a făcut decât să expună și mai bine minciuna: nu s-a întâmplat absolut nimic. Interimat și la Iași, tot de doi ani, chiar e greu de înțeles ce-o fi atât de complicat de organizat un concurs. Artexim, organizatorul Festivalului Enescu, e împins în interimat și nu pare să iasă de acolo. E un alt eșec care vine la pachet cu cel al renovării Sălii Palatului.

Și nu în ultimul rând, interimatul de la Tinerimea Română, anvelopa administrativă a Orchestrei Române de Tineret, prelungit inexplicabil,  lasă loc de speculații. În primul rând aceea că, indirect, tot dl Marin Cazacu are un cuvânt (prea) greu de spus și acolo.

Mai nou, după ce dl Romașcanu a preferat să fie mai degrabă un blogger al site-ului și al platformelor social media ale ministerului, postând poză după poză într-un adevărat jurnal de propagandă,  acum pare să-și fi descoperit vocația. E cea de director de facto al Operei Naționale București, pe care o târăște peste tot la remorca ideii sale de „diplomație culturală”, care nu e nimic altceva decât tot un șir de „evenimente” care mai de care mai îndoielnice. Dar Opera merită un articol separat, sau poate chiar un serial, nu e cazul să dezvolt mai mult aici.

Până una alta, opacitatea ministerului (căci „transparența” e o noțiune prea abstractă) ne lasă să aflăm dintr-o emisiune a TVR Cultural că evaluarea managerului va avea loc luni. Sigur, cu o stagiune mai bună decât a celorlalte instituții muzicale din București (nici nu era greu), dl Cazacu va primi o notă bună, în cea mai mare parte pe merit.

Și da, Filarmonica e mai bine. Dar nu e chiar bine.