într-o sâmbătă, 3 Iunie, transmisiune live Met in HD
Mozart: Die Zauberflöte
Producție și coregrafie: Simon McBurney; decoruri: Michael Levine; costume: Nicky Gillibrand; lumini: Jean Kalman; proiecții: Finn Ross; sunet: Gareth Fry
Erin Morley (Pamina), Kathryn Lewek (Regina nopții), Lawrence Brownlee (Tamino), Brenton Ryan (Monostatos), Thomas Oliemans (Papageno), Harold Wilson (naratorul), Stephen Milling (Sarastro)
Dirijor: Nathalie Stutzmann
Producția actorului și regizorului Simon McBurney nu pleacă de la translația acțiunii libretului Flautului fermecat în contemporan. Mai degrabă își propune, reușind uneori foarte bine, să aducă în prezent atmosfera și percepția creației operei din 1791 la un teatru popular din Viena (Freihaus-Theater auf der Wieden): improvizația teatrală, surpriza publicului, punctul de plecare al perenității muzicii lui Mozart.
Pentru că Die Zauberflöte n-a fost scrisă pentru Opera imperială din Viena, ci la comanda unui impresar antreprenor, Emanuel Schikaneder, pe un libret-salată-cu-de-toate în care înalte principii morale sunt amestecate cu basme pentru copii. Cu alte cuvinte, tot contextul era al unei șușanele, cam așa i-am zice astăzi. Numai că muzica lui Mozart s-a ridicat triumfătoare deasupra mundanului, înnobilând-l. Succesul și valoarea extraordinară a muzicii a mutat apoi Flautul fermecat în toate teatrele mari de operă din lume. Statistica arată că Die Zauberflöte este cel mai des prezentată operă din lume în ultimii cinci ani și că va rămâne pe această poziție și în următorii cinci ani. În afară de, ați ghicit, România, unde nici măcar nu face parte din repertoriul vreunui teatru de operă finanțat de ministerul culturii. Un motiv în plus pentru a merge la cinema, la transmisiunile în direct de la Metropolitan sau Royal Opera House, atunci când o difuzează.
Dacă Simon McBurney ar fi realizat această producție pentru un teatru bulevardier (echivalentul unui Nottara, dacă vreți), ar fi fost spectacolul anului în orice oraș din lume. Toate naivitățile teatrale, nepotrivite în operă, ar fi funcționat perfect: și fosa ridicată la nivelul scenei (eventual desființând temporar câteva rânduri de locuri pentru spectatori), și interacțiunea actorilor cu muzicienii profesioniști care ar fi cântat la flaut sau la glockenspiel, și un Papageno mai mult și mai bun actor decât cântăreț (așa cum era, de fapt, Schikaneder), și barul cu zgomote create din cele mai neașteptate obiecte (să nu cumva să se plictisească lumea în timpul replicilor vorbite), și teatrul în teatru, cu scena-platformă mobilă, înclinată în toate direcțiile, și proiecțiile naive. Dintre toate negările de stereotipuri ale regizorului (cei trei copii zombie, Regina Nopții babă în scaun cu rotile, masoneria corporație, cele trei dame paramilitare etc), cel mai mult mi-a plăcut transformarea lui Monostatos dintr-un monstru într-un pretendent respectabil, un rival pe măsura lui Tamino.
Dar un asemenea spectacol pare un pic inadecvat atunci când e montat în sala de 4.000 de locuri a celui mai mare și mai bogat teatru de operă din lume, cu un buget anual de 300 de milioane $. Spectacolul coprodus în urmă cu un deceniu de Opera Națională din Amsterdam și ENO a avut un succes mai degrabă d’estime în Europa, însă lui Peter Gelb trebuie să i se fi părut exact ce-i trebuie stagiunii de la New York. Înclin să cred că vechea producție a lui Julie Taymor, aducând la Met creativitatea de pe Broadway, mult mai spectaculoasă vizual, va fi regretată.
Producția teatrală a lui Simon McBurney nu duce lipsă de găselnițe, dar îi lipsește o dramaturgie coerentă și devine o paradoxală mediocritate de nivel înalt. Una care a contaminat pe undeva și muzica. Pentru că Nathalie Stutzmann, chiar dacă a dirijat parcă mai cu viață decât în Don Giovanni de acum două săptămâni, a tratat spectacolul ca și cum ar fi avut loc tot într-o sală europeană mică, de festival baroc. Îmi aduc aminte de ultimele spectacole ale lui James Levine la Met, în 2017, tot cu Flautul fermecat: chiar dacă tempii erau mai lenți decât în vremurile sale de glorie, ce consistență dramatică avea orchestra! Iar Tamino era cântat de Charles Castronovo, o voce impunătoare pe lângă micuțul Lawrence Brownlee de acum, un tenorino rossinian, deloc în largul lui în Dies Bildnis… prima mare arie. Dar Brownlee a fost poate cea mai mică problemă. Lui Stephen Milling i-a lipsit muzicalitatea, Sarastro nu e Hagen din Götterdämmerung, iar peste Kathryn Lewek a mai trecut un deceniu, timpul răpindu-i și fa-ul supraacut, înainte ca Sarastro să-i răpească fiica acestei Regine a Nopții. Erin Morley a cântat corect, dar Pamina ei rămâne convențională, nici nu are rost să amintesc de marile voci chiar recente din acest rol, în timp ce bonomia și truculența lui Thomas Olieman (Papageno și la Amsterdam, în 2012) nu au putut ascunde o voce mediocră a cărei primă lipsă era prospețimea.
Despre Opera 
Mda, o cronica destul de acida, suficient cat sa sugereze ca strugurii sunt foarte acri.
1. Nu stiu cum se vede productia in sala, nu am reusit sa o vad nici inteatrele europene unde a fost prezentata, nici la Met; a fost filmata la Aix en Provence, cu alta distributie:
Venue & Opera Company: Aix-en-Provence Festival
Recorded: 2014
Type: Staged Opera Live
Singers: Christof Fischesser, Stanislas de Barbeyrac, Mari Eriksmoen, Kathryn Lewek, Regula Mühlemann, Josef Wagner
Conductor: Pablo Heras-Casado
Orchestra: Freiburger Barockorchester
Stage Director: Simon McBurney
A avut succes de public si are si la Met, iar critica americana e foarte laudativa. Se pare ca „da” mult mai bine in sala decat pe ecran, publicul s-a distrat copios si sigur va mai veni sa o vada. Deci succes comercial garantat, succes de critica – si el. Coerenta dramaturgiei e buna, ideile sunt destul de clar exprimate, dar sunt si unele mai subtile, la fel ca muzica lui Mozart, care are cate ceva pentru toti, si pentru popor si pentru cunoscatori. E o productie destul de novatore pentru Met, chiar in contextul in care productiile non-conformiste au inceput sa fie din ce in ce mai frecvente. Au fost si cateva scapari, mai ales prin modificarea textului, de exemplu nu se mai intelege cum e cu minciuna lui Papageno, care, original, se lauda ca el e cel ce a ucis sarpele, dialog omis in acest spectacol.
2. La Aix am descoperit-o pe Lewek, una din cele mai formidabile interprete ale rolului vazute vreodata, care ramane formidabila in ciuda faptului ca, intr-adevar, fa-urile au fost la limita, descarnate, lipsite de substanta, sugerand probabilitatea iminenta a renuntarii la rol. In fond nimeni nu l-a cantat foarte multi ani, ea deja il cante de vreo 10 cel putin. „Time to say good bye”.
ApreciazăApreciază
Vă rog, explicați „Coerenta dramaturgiei e buna”. Care era ideea generală a dramaturgiei?
Altfel, mulțumesc pentru precizarea cu Aix-en-Provence, am uitat de spectacolul de acolo.
ApreciazăApreciază
„Vă rog, explicați „Coerenta dramaturgiei e buna”. Care era ideea generală a dramaturgiei?”
Nu explic nimic. Asa cum spunea un foarte mare regizor, Dodin, intr-o conferinta de presa in care a fost intrebat ce a vrut sa spuna in piesa respectiva (Livada cu visini a lui Cehov), fiecare are dreptul sa inteleaga ce si cat poate, sau ce vrea.
ApreciazăApreciază
Haha!. Exact răspunsul pe care-l așteptam. Dvs. nu sunteți regizor și, chiar dacă ați fi, nu dvs. ați pus în scenă acest Flaut fermecat.
Eu cred că nu ați observat nici o dramaturgie din mai multe motive: unul e că nu știți ce înseamnă, al doilea fiind că nu prea există o dramaturgie aici. În tot cazul, nici nu se poate vorbi de „coerență”.
ApreciazăApreciază
Fiecare „crede” (in) ce vrea. Nu simt nevoia sa explic sau sa ma justific. Ce am inteles eu, e problema mea. Dar faptul ca nu vedem ceva nu inseamna ca nu exista.
ApreciazăApreciază
3. Natalie Stutzmann nu a construit un spectacol grandios, cum erau candva cele ale Met-ului, ea insa e cea care l-a readus pe Mozart la dimensiunile originale, mai aproape de autenticitate, de sunetul original. Mozart nu e Wagner si nu se canta cu orchestre de 100-120 de oameni. Abordarea ei a fost corecta stilistic, vie, flexibila, urmarind cu mare atentie detaliile si coordonarea scena/fosa, ca fosta (foarte mare) cantareata stie care sunt nevoile si problemele vocilor si stie sa le urmareasca, sa le sprijine, sa le ajute, sa le coordoneze. E departe de interpretarea pompoasa si greoaie a lui Levine sau altele care gonflau sunetul orchestrei ca sa „umple” bine imensa sala a Metului. Nu avea nici voci dramatice si nici nu avea nevoie de ele, muzica lui Mozart nu cere asa ceva, desi au fost voci mari, dramatice, care au stiut sa se plieze pe exigentele mozartiene fara sa iasa din stil. Muzica a sunat proaspat, viu, fluidlejer chiar, dar fara sa piarda din substanta, pentru ca a stiut unde sa puna suficienta greutate si consistenta pe sunet ca sa nu se piarda in sala enorma.
N.B. Ceea ce am auzit noi la cinema e destul de diferit de ceea ce se aude in sala, pe de o parte entru ca microfoanele „aud” altfel decat urechea, pe de alta pentru ca sunt o multime de reglaje in captarea si transmisia sunetului, nu toate cu efect benefic.
ApreciazăApreciază
Spectacolul n-a avut parte de unanime cronici extatice nicăieri, nici la Amsterdam, nici la Londra și nici la Aix-en-Provence și nici la New York.
Theater auf der Wieden, pentru care Mozart a compus Die Zauberflote avea, în cel mai optimistă estimare, 1.000 de locuri, dar cel mai probabil undeva în jur de 500 de locuri. Deci un sfert, dacă nu chiar o optime din mărimea Met-ului. Contează.
„Autenticitatea” înseamnă, de multe ori, și instrumente de epocă, ceea ce n-a fost cazul.
ApreciazăApreciază
Autenticitatea inseamna mai multe lucruri. La Met a fost oarecum una, sa-i zicem, adptata. E foarte greu sa faci opera baroca sau clasica exact cu formatiile clasice de baroc in acea sala imensa, dar s-a incercat o intoarcere la stilul interpretativ al muzicii mai apropiat de ceea ce ar fi fost in epoca. Am vazut si auzit multe concerte de „muzica veche” cu instrumente moderne, dar respectand stilistica interpretativa originala. Acum cativa ani Cristian Macelaru a dirijat Messiah la Ateneu, cu Orchestra Romana de Tineret, pe care a facut-o sa sune baroc, desi cantau pe instrumente moderne, chiar noi. Tine de tehnica si de intelegerea muzicii, nu doar de instrument. Ceva similar a obtinut Stutzmann la Met.
ApreciazăApreciază
O cronica a noii productii (rar am citi vreuna cu atatea elogii)
https://bachtrack.com/review-zauberflote-mcburney-stutzmann-brownlee-morley-oliemans-metropolitan-opera-new-york-may-2023
ApreciazăApreciază
4. Despre voci. In primul rand, comparatia lui Brownlee cu Castronovo mi se pare fortata. I-am auzit live pe amandoi si pot spune ca au voci de aproximativ acelasi calibru. Mai mult, Brownlee nu e deloc un „tenorino”, e un tenor cu o voce superba, cu excelenta penetranta in sali mari, cu o tehnica foarte buna, cu omogenitate intre registre, cu acute perfect puse la punct, mediu plin si grav suficient de bun. Tamino nu e un rol cu mari exigente vocale, e doar foarte lung si cere, in primul rand, o linie de cant perfect stapanita, dar are scriitura centrala, fara acute mari si fara coborari spectaculoase. A fost foarte bine servit vocal, chiar mai dramatic decat ma asteptam si decat era nevoie. Scenic poate ceva mai neconvingator si mai putin adecvat ca personaj – are deseori o stangacie care il impiedica sa fie cu adevarat exceptional, dar vocea ramane un atu incontestabil si e o placere imensa sa-l asculti.
Pamina lui Morley a fost si ea cat se poate de adecvata, si vocal si scenic, a fost mai bine in personaj decat in Sophie din Rosenkavalier. Da, nimic exceptional, dar asta nu inseamna ca nu a fost de nivel foarte inalt.
Monostatos – o surpriza enorma, si scenic si vocal, un tip care arata neobisnuit de bine in acest rol si cu o voce mult mai plina si mai viguroasa decat de obicei, dar, putin surprinzator, cu unele limite in registrul grav, unde ma asteptam sa fie mai in largul lui. Excelent actor, a construit un personaj atipic, iar contratul cu Tamino a fost putin invers decat cel asteptat.
Oliemans e un cantaret cu o cariera respectabila, cu un repertoriu extrem de divers, ce merge de la opera baroca la cea contemporana (din cate imi amintesc, era programat sa vina in toamna la Festivalul Enescu, cred ca in Saint Francois D’Assise). Nu l-am simtit in forma vocala foarte buna, poate conta si ora spectacolului (nu toti se simt confortabil sa cante la matineu), puteau fi si alte probleme, inclusiv solicitarea fizica intensa a rolului, pentru care era mai adecvat un cantaret mai tanar (are, totusi, 46 de ani) si, de ce nu, mai „barihunk”, ca tot se poarta intens in America si nu doar. Cateva derapaje tonale (mai ales in a doua arie) nu au stricat, totusi, seara.
Stephen Milling, la 58 de ani, are deja vreo 30 de cariera, cu mult Wagner, dar si alte roluri importante, in care insa Sarastro a fost o prezenta constanta. O voce ceva mai aspra, nordica, dar deloc „nemuzicala” (ok, a nimerit putin pe langa nota de vreo 2 ori, dar nu atat de grav incat sa deranjeze flagrant), cu mare omogenitate, acut sigur si lejer, grave consistente, treceri intre registre fluide si fara hopuri. O interpretare mai retinuta, poate chiar rece, dar care nu strica deloc in acest rol.
Papagena era si ea mai coapta (de regula apar tinere sperante, care ulterior ajung la roluri mai mari), as zica ca putin cam „intepata” si nu atat de lejera vocal cat as fi dorit, dar suficient de bine.
Excelenti cei 3 baieti – da, acolo se cere astfel de voce, nu usor de gasit, doar teatrele importante o pot face, mai ales ca partiturile lor sunt foste dificile. Tot excelente si cele 3 Doamne, care au creat momente foarte reusite, in ciuda gabaritului deloc neglijabil al sopranei.
5. Excelenta prezenta instumentistilor deveniti solisti, amadoi au aratat reale aptitudini scenice si actoricesti, au fost interpreti completi si s-a vazut ca le placea situatia in care erau pusi. Se pare ca intregii orchestre nu i-a displacut deloc ridicarea fosei si expunerea neobisnuita catre public, am vazut ca erau incantati si toti cantau cu placere si bucurie, lucru care s-a simtit si in sunet.
6. Figuratie, ca de obicei, impecabila, iar coordonarea efectelor vizuale si acustice a fost la fel. Tehnologia moderna a revitalizat formule teatrale antice si s-a combinat excelent cu ele.
Daca la Don Giovanni am spus ca nu m-as grabi sa revad acea productie, desi muzical a fost o reusita, la Zauberflote as reveni cu placere.
ApreciazăApreciază
Cred că e o regie nepotrivită pentru o transmisiune live în cinema. Pe mine m-a deranjat tare întunericul cvasi-permanent, nici nu mai știu exact când s-a „luminat” scena. Plus că nu prea vedeam niciodată imaginea de ansamblu, ci bucăți – barul cu diverse, flautistul din fosă, mișcarea din sală etc. Sunt convinsă că din sală s-a văzut totul altfel. Și nu mi-a fost clar de ce au adăugat text în recitative, era destul de amuzant și originalul.
ApreciazăApreciază