într-o duminică, 3 Septembrie, la Ateneul Român
Debussy: 5 Preludii din Volumul I (No 4 – Les sons et les parfums tournent dans l’air du soir; No. 8 – La fille aux cheveux de lin; No. 10 – La cathédrale engloutie; No. 11 – La danse de Puck; No. 12 – Minstrels)
Debussy: Clair de lune
Say: New Life Sonata; Sound; Nazim; Black earth
Beethoven: Sonata pentru pian nr. 23 în fa minor, op. 57, Appassionata
Bach: Preludiu și fugă pentru orgă în la minor, BWV 543 (transcr. pentru pian de Franz Liszt)
Solist: Fazıl Say

Există o Walhalla a pianiștilor, unde poeții dispăruți ca Arrau, Richter sau Radu Lupu îi primesc pe cei mai mari în viață, consacrați, precum Argerich sau Trifonov. Sunt puține locuri la această masă. Fazıl Say este un rebel, un fel de  Loki, la granița dintre acest tărâm și cel al pianiștilor doar foarte, foarte buni, o graniță pe care o traversează în ambele sensuri. Compozițiile sale sunt inedite, progresive și populare, atrăgând admirația publicului nou, care este apoi ademenit spre compozitorii clasici. Succesul de public atrage condescendența criticilor, cărora Say le răspunde cu discuri înregistrate la Warner, de o calitate artistică excelentă.

L-am mai văzut o dată pe Say, tot la Ateneu, la Enescu 2015, într-un recital cu program Chopin și Beethoven. A fost superb. Dar interiorizatul artist de atunci, într-o transă atât de adâncă încât abia nimerea ieșirea de pe scenă, s-a transformat într-un extrovertit în 2023. Nu oricărui meloman îi place asta, dar e imposibil de ignorat ca instrumentist de clasă.

În Debussy poate diviza. A înregistrat toate preludiile din Volumul I în 2018 și a ajuns pe lista scurtă a premiilor Gramophone (a câștigat atunci Arcadi Volodos). Acum, la București, a etalat o tehnică neortodoxă dar rafinată, completată de niște gesturi care păreau să explice structura pieselor, atunci când nu-și folosea mâna liberă pentru a controla sunetul, în continuarea pedalei, apăsând pe suprafața pianului.

Les sons et les parfums tournent dans l’air du soir a șocat puțin, tocmai pentru aceste gesturi, la limita prostului gust, însă La fille aux cheveux de lin a fost foarte tandru și  abordarea lui bazată pe o dinamică extremă (tare-încet, la limita audibilului) a avut efect. La cathédrale engloutie a fost superbă, probabil cea mai reușită piesă, realmente impresionistă 100% interpretarea, de parcă ai fi văzut cu ochii minții tușele pointiliste ale lui Paul Signac într-un tablou imaginar. La danse de Puck a fost expediat aproape neglijent, pentru ca Minstrels să încheie ciclul cu umor à la Buster Keaton. În ansamblu, selecția de preludii a fost delicioasă. Clair de lune a închis meditativ episodul Debussy.

Interludiul a aparținut compozițiilor artistului turc. Aici totul pleacă de la ideea că pianul este, pe rând, atât un instrument de percuție, cât și unul cu coarde (căci clapele sale mișcă niște ciocănele care lovesc în niște corzi). În New Life Sonata corzile pianului au fost folosite ca pentru niște acorduri de harpă, cu un sunet evident mai puternic, însă păcat că piesa în sine nu e chiar cea mai mare reușită a sa. A făcut o pauză pentru aplauze, pentru ca ultimele trei compoziții să le cânte legate. Cred că ar fi fost mai bine dacă ar fi făcut o mică pauză după Sound, care e chiar slabă, o piesă de muzică ușoară/café concert.

Mult mai interesantă e Nazim, practic o manea clasicizată, dedicată poetului și scriitorului comunist turc Nâzım Hikmet. Fazıl Say îl admiră foarte mult (i-a dedicat și un oratoriu) și nu întâmplător, datorită persecuțiilor suferite (religioase în cazul pianistului, politice în cazul poetului care a tranzitat România anilor ’50 în drum spre URSS). Aproape că poți pune cuvinte pe melodia pianului, cu siguranță unele dureroase în imaginația lui Say, poate în genul La Chilia-n port.

Dar piesa de rezistență rămâne Kara Toprak Op.8 (Black Earth – pământ negru), foarte spectaculoasă, chiar dacă, după mai multe audiții, superficialitatea ei, față de  Debussy, devine tot mai evidentă. Un acord de pian, continuat cu o dezvoltare cu corzile pianului acoperite cu palma – iată inovația spectaculoasă și total inedită pentru că sunetul pare produs de un țambal arhaic, cu sunete tragice și parfum balcanic. Apoi tema corzilor e reluată pe clape, după care urmează vreo cinci minute de variațiuni. Printre ele, parcă-l vezi un pic pe Chopin, în orice caz, melodia decolează din etno-ul oriental spre sonorități occidentale, pentru a eclata în plin jazz, înainte de a se întoarce la tânguirea balcanică. Nu e de mirare că această piesă atrage pe oricine, un adevărat „cârlig” pentru publicul nou.

Întors la repertoriul clasic, Say l-a tratat cu mult respect pe Beethoven în Appassionata, chiar dacă tot imaginativ în interpretare și disprețuitor față de tradiție. Say a înregistrat Sonata nr. 23 în două rânduri, a doua oară în cadrul unei integrale a sonatelor de Beethoven, la Warner. Aici nu mai e loc de gesturi explicative, iar ultima parte, cea mai frenetică auzită vreodată, a arătat de ce virtuozitate e capabil. Una uimitoare. În fine, Preludiu și fugă pentru orgă în la minor a sunat mai mult a Liszt (care, de altfel, a făcut transcripția pentru pian) decât a Bach, spectaculos și debordant, totuși menținând structura calmă a lucrării.

În fine, un encore cu Summertime în cheie improvizată, cu raiduri de virtuozitate pe care nici un pianist de jazz nu le poate egala, au încheiat în triumf de public o seară altfel foarte bună.