într-o joi, 21 Septembrie, la Ateneul Român
Haydn: Oratoriul Anotimpurile Hob XXI:3
Il Giardino Armonico
NFM Choir (Directorul artistic al corului: Lionel Sow)
Anett Fritsch (Hanne), Maximilian Schmitt (Lucas), Florian Boesch (Simon)
Dirijor: Giovanni Antonini

Giovanni Antonini este un rock star al barocului. Poate să-ți placă sau nu. Însă versiunea celor de la Il Giardino Armonico pentru Anotimpurile lui Vivaldi seamănă mai degrabă cu un concert rock decât cu unul de muzică preclasică. Corzile furibunde din Vara sunt ceva nemaivăzut la data înregistrării prea popularului opus, devenit muzică de lift în clădirile corporatiste.

Antonini a mai venit la Enescu în 2019, în ultima zi, când a dirijat orchestra de cameră din Basel și o distribuție redutabilă de soliști într-un Don Giovanni pentru care merita să ratezi închiderea Festivalului cu tradiționalul concert al Concertgebouw.

Acum a venit cu trupa lui, Il Giardino Armonico. Probabil că multă lume își aduce aminte de acompaniamentul lor în epoca de ascensiune a Ceciliei Bartoli, când făceau furori împreună. Pe urmă au înregistrat și Norma, neașteptat repertoriu pentru ei, mult comentată pentru ideea de a inversa soprana cu mezzosoprana. Însă în 2014, milanezii lui Antonini s-au îmbarcat într-un proiect enorm: integrala Haydn înregistrată pentru Alpha până în anul 2032, când părintele clasicismului în muzică aniversează 300 de ani.

Adevărul este că apetitul barochiștilor, după ce au răsturnat ordinea lumii în materie de interpretare a muzicii preclasice, se întinde până la romantism, cu Herreweghe, Jacobs (Missa Solemnis, sau Leonore, chiar la Ateneu, tot în 2019), sau Harnoncourt dirijând Beethoven. Așa că Haydn, definiția clasicismului în muzică, interpretat în stil baroc cu instrumente de epocă, condimentat de curentul numit „informat istoric”, n-ar trebui să mire pe nimeni. Uimirea vine din felul în care au cântat la Ateneu.

Prima întrebare pe care ne-am pus-o mulți dintre cei prezenți la concert a fost: cine sunt cei din corul acesta enigmatic, de numai 30 de persoane, care cântă atât de bine? Ei bine, sunt un ansamblu polonez din Wrocław, în rezidență la filarmonica locală. Au fost vedeta serii, prin dicție, agilitate și o geometrie variabilă impusă de dirijor, care schimba poziția vocilor în ansamblu în pauzele dintre părți. Au fost ovaționați prelung la final.

Apoi platoul de soliști, cu o Anett Fritsch absolut delicioasă. O soprană în care o vedeai la tot pasul pe Susanna, pe Zerlina, sau chiar pe eroica Fiordiligi. Nu-i lipsește nimic, nici egalitatea registrelor, nici timbrul, nici tehnica, dar mai ales nu-i lipsesc stilul și cultura muzicală. Aproape de una singură a dat o culoare mozartiană acestui oratoriu laic, devenit parcă un fel de operă în concert. Imposibil de găsit în România așa ceva. Bineînțeles că Maximilian Schmitt (Lucas) a fost excelent, iar  Florian Boesch (Simon)  a compensat mică uzură din voce printr-o expresivitate cuceritoare, însă soprana a avut prim planul serii.

Am lăsat la urmă instrumentiștii. Il Giardino Armonico s-a ridicat la nivelul reputației lor. Sunt destul de sigur că orchestrele vieneze de la 1800, pe vremea când oratoriul lui Haydn avea premiera absolută, nu cântau chiar așa. Atacurile atât de crocante și bruschețea tempilor lui Antonini sunt puțin probabile să aibă un echivalent istoric. Dar asta nu contează deloc, pentru că ce a ieșit din instrumentele lor a fost un fel de operă (dacă vă amintiți în special de corurile din partea a treia, Toamna, și muzica tipică de teatru muzical cu filon popular) mai antrenantă decât orice altceva.

Evident, ca de obicei, concertului de la Ateneu i-a lipsit subtitrarea și n-am să mă obișnuiesc, cu atât mai puțin să mă resemnez cu acest rău tratament aplicat lucrărilor rar sau deloc prezentate în România. Chiar nu putea fi atras un sponsor din zona comerțului cu electronice care să împrumute niște monitoare pentru o minimă viabilitate de marketing? Chiar nu se mai găseau bani în bugetul Festivalului pentru a plăti niște muzicologi care să fie implicați mai mult decât cu scrisul de eseuri patetice pe blogul bienalei?

Și publicul, ah! publicul! O parte (destul de mică) părăsind în ultima parte Ateneul pentru a „prinde” mult promovatul prim concert al ONF de la Sala Palatului. Și o majoritate entuziastă care a aplaudat în delir la sfârșit, făcându-l pe Antonini să revină la rampă, încă o dată și încă o dată și încă o dată. O majoritate care ar fi stat poate și până dimineață să mulțumească muzicienilor pentru acest concert. Un val de recunoștință emoționantă pentru toți cei care au rămas până la capăt. După acest Haydn, oricum nu mai mergea nimic, în afară de zgomotul orașului care se pregătea de culcare.

Bach cu Herreweghe și Haydn cu Il Giardino Armonico, pur și simplu cei mai buni din lume în repertoriile prezentate, au fost cele mai frumoase momente de la Ateneu, în seria unor concerte atât de umane, de intime, două visuri de meloman.