Continuăm seria evaluărilor paralele ale managerilor instituțiilor muzicale cu Filarmonica „George Enescu”, respectiv raportul de activitate pe anul 2023 al dlui Marin Cazacu.

Nivel artistic?

Invitații

Marea schimbare la FGE este dispariția masivă (dar nu totală) a soliștilor români, înlocuiți cu invitați din străinătate. Se simțea nevoia, întrucât Ateneul devenise prea accesibil pentru orice mediocritate locală. Publicul a apreciat cu entuziasm această schimbare. Și eu am apreciat, mergând la multe concerte, și am publicat 16 cronici de la cele mai importante evenimente ale Filarmonicii în anul 2023, precum și câteva analize.

Meritele nu pot fi contabilizate în dreptul lui Marin Cazacu, ci în cel al lui Mihai Constantinescu, anunțat drept consultant artistic al FGE în septembrie 2022. Fostul impresar Artexim a livrat, în limitele bugetului, câteva nume interesante (Nelson Goerner, Thomas Sanderling sau Oleg Caetani), dar mulți alți invitați apăreau și la modesta Orchestră Națională Radio (ex. Alexei Volodin, Sascha Goetzel), iar artiști precum Elisabeth Leonskaja  sau Christian Zaccharias veneau la Ateneu și în „vechiul regim“. Roberto Abbado, Leo Hussain, José Cura, David Crescenzi, Gabriel Bebeșelea au dezamăgit, într-o ordine crescătoare a magnitudinii, împărțind eșecul cu orchestra. Au fost și câteva revelații: în primul rând Eva Garet, Hrachuhí Bassénz, Juan Pérez Floristán, Akiko Suwanai, Răzvan Popovici. Și, ca întotdeauna, integritatea artistică a fost menținută la cotele cele mai înalte pentru posibilitățile orchestrei de către dirijorul Christian Badea. Practic, a fost singurul maestru care și-a asumat un standard profesional înalt, cu care a obținut, de fiecare dată, un sunet adecvat stilului fiecărui compozitor și un balans orchestral impecabil. Toate cele 12 apariții ale sale pe scena Ateneului, în anul 2023, au fost sold-out.

Dar tocmai pentru că în același an, 2023, a avut loc și o ediție a Festivalului Enescu, ar fi cazul să judecăm la rece roster-ul de invitați ai Filarmonicii și să recunoaștem că, în afară de Andrei Ioniță, oricum angajat ca rezident, violonceliștii n-au impresionat, că o Yuja Wang sau Martha Argerich par, în continuare, de neatins în stagiune și, în fine, că n-a fost invitată la Ateneu nici o orchestră simfonică importantă (așa cum se întâmpla, de exemplu, în perioada interbelică). Și nu în ultimul rând, Filarmonica n-a reușit să mai producă o operă în concert sau semistaged din 2016 (8 ani deja), deși Marin Cazacu promitea, fără să clipească, una pe stagiune.

E cazul să recunoaștem că stagiunea abonament nu s-a transformat într-un Festival Enescu desfășurat vreme de 30-40 de săptămâni, ci mai degrabă într-o versiune cam de mâna doua a lui, cu maxim o duzină de concerte cu adevărat memorabile. Deși subvenția de 5,8 milioane € pe care o primește anual FGE este chiar mai mare decât a bienalei Enescu (cca 10 milioane € odată la doi ani).

Ansamblurile muzicale

Cele 9 sutimi în plus cu care necreativul proiect de management al lui Marin Cazacu a câștigat concursul din 2022 în fața proiectului unicorn al lui Ștefan Doniga au fost justificate de membrii comisiei, de oameni din minister și de susținătorii săi prin „marea experiență de manager de orchestră” a fostului boss al Tinerimii Române. Încă o dată, ministerul a mers pe mâna  omului providențial și inevitabil, rotunjindu-i pensia și salariul de profesor universitar în timp ce-i mărea sfera de influență asupra cvasitotalității universului simfonic bucureștean (Filarmonică și Orchestra Română de Tineret, Conservator, completate de varianta sa personală de concerte-ciubuc cu ansamblul Violoncelissimo).

Dar experiența acestui Ubu Rex nu folosea la nimic. Instrumentiștii de la „tineret” aveau contracte per proiect ce puteau fi terminate la prima ridicare de sprânceană a profesorului lor de la Conservator, cu consecințe pentru întreagă carieră. În replică, FGE e un ansamblu cu totul diferit, cu sindicate puternice și personalități foarte vocale, reușind să impună în lumea muzicală românească modelul de orchestră fără director muzical, după scandalul din 2009 prin care l-au alungat din Ateneu pe Cristian Mandeal. Iar Marin Cazacu, el însuși membru vechi al orchestrei FGE (încă din anii ’70), știa foarte bine toate acestea.

Ambele rapoarte de activitate (pe cele 9 luni din 2022 și pe tot anul 2023), întinse, în medie, pe 55 de pagini fiecare, lasă subiectul (re)formării orchestrei pe ultimul plan, orice altceva fiind prioritar: culoarea afișelor, like-urile de pe Instagram, sau reparațiile grupurilor sanitare. Unica tentativă de măsură în acest sens este „organizarea de repetiții pe partide pentru lucrările noi și dificile”, o mantră repetată în scris, cu orice ocazie. Nu numai că aceste repetiții nici măcar nu au avut loc, dar ele nu garantează nimic. Motivul este că în orchestra FGE sunt atât de mulți colaboratori ocazionali (cel puțin 30%), încât aceste repetiții pe partide nici măcar nu au vreo utilitate. Dacă FGE ar avea un dirijor permanent, acesta ar trăi șocul ca, în fiecare luni, să aibă la prima repetiție o orchestră aproape nouă. Cu alte cuvinte, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” nu diferă cu mai nimic de Orchestra Simfonică București, sau de alte ansambluri simfonice de circumstanță. Atât în proiectul său de management, cât și în rapoartele de activitate ulterioare, „repetițiile pe partide” sunt singura soluție găsită pentru creșterea nivelului artistic al orchestrei și această soluție apare, scufundată între alte banalități, într-o listă mai lungă, la pagina 49 (din 56).

Dar asta nu-l împiedică pe manager să declare în punctele forte ale analizei SWOT (pag. 13) că practic n-ar mai fi nevoie de nimic în plus, pentru că orchestra e nemaipomenit de bună, are sunet cald și pasional, sensibilitate aparte, individualitățile artistice sunt de nedepășit etc. etc. (practic, tot ce s-a putut prelua cu copy/paste dintr-o conversație amicală cu inteligența artificială).

Ca orice ansamblu, și orchestra FGE are instrumentiști buni și instrumentiști slabi. Și tot ca o regulă generală, cei slabi strică mai mult decât ce construiesc cei buni. Colaboratorii întâmplători aduși săptămânal în orchestră au o pondere importantă în lista de probleme pe care o voi prezenta mai jos. Vă invit să rememorați concertele pe care le-ați audiat anul trecut la Ateneu și prin prisma unor argumente mai tehnice:

• Viorile cântă împreună doar dacă sunt supravegheate permanent de către dirijor;
• Violele, violoncelii și doar primul oboi (Adrian Petrescu) sunt aproape de un standard rezonabil european;
• Contrabașilor le lipsește leadership-ul și au mari dificultăți în a cânta împreună;
• Partidele de clarinet, fagot și corn au doar câte un instrumentist bun (Emil Vișenescu, Laurențiu Darie, Gabriel Luca – într-o revenire de formă după ce l-am criticat deseori), înconjurat de colegi mult sub ei. În rest, „lemnele” sunt dominate de mediocritate;
• Percuția e inegală la titulari și afectată negativ de colaboratori sub standard;
• Secțiunea de alămuri este punctul cel mai slab, iar FGE a instaurat o adevărată tradiție tristă a cântatului tare: dur la tromboni și fals la trompete. Și chiar dacă o bună parte dintre acești instrumentiști s-au pensionat, ei continuă să fie angajați colaboratori, cumulând venituri peste orice medie salarială de la multinaționalele din mediul privat.

În fine, dar deloc în ultimul rând, rămâne și problema unei minime etici a muncii. După aproape un deceniu fără concert maistru, FGE are acum doi: Rafael Butaru (cu o normă de concert maistru și la ONB), și Valentin Șerban, venit de la Radio. Mi se pare că strategia de personal a orchestrei este ca și inexistentă atât vreme cât în stagiunea abonament, anunțată public cu cel puțin jumătate de an înainte, există totuși concerte în care nu este prezent nici unul dintre cei doi, alături de concerte unde cântă amândoi!  Și nu e singurul caz. La fel se întâmplă și cu cei doi flautiști „vedetă”, Ion Bogdan Ștefănescu și Teodor Țârlea, care cântă doar când vor, lăsând terenul liber colaboratorilor, unii dintre ei mai buni decât titularii, la unele concerte importante. Așa ceva nu se întâmplă la nici o orchestră serioasă. Dar la FGE e ceva obișnuit.

O imagine mai apropiată de realitate este că „sunetul pasional” înseamnă tare, repede și uneori fals, „căldura și flexibilitatea” echivalează cu intonația aproximativă și cântatul pătrat, fără rubato (obținut foarte rar, doar de către dirijori care chiar insistă pentru asta). Tot așa, „sensibilitatea aparte” e un eufemism pentru acorduri grosiere și apăsătoare chiar când nu este cazul, iar „individualitatea artistică” e doar un fel de scuză pentru lipsa eticii muncii.

Orchestra FGE, deși compusă din profesioniști, nu are identitate și cântă cu sonorități truculente, insensibilă la stil componistic, la perioada istorică și la acompaniament (fie pentru un instrument solist, fie pentru vocea umană), fără finețe, fără pianissimo. Acestea sunt principalele motive pentru care înregistrările de discuri sau transmisiunile pe medici TV sau Mezzo sunt un tărâm interzis, iar turneele europene (ca să nu mai zic de cele americane)  nu sunt posibile decât ca acțiuni de diplomație culturală finanțate integral tot de statul român. Filarmonica Cehă din Praga, Orchestra Radio din Katowice, Filarmonica din Varșovia sau Budapest Festival Orchestra, ca să nu mai amintesc de Filarmonica din Sankt Petersburg, sunt peste cea de la Ateneu la toate capitolele, deseori la mare diferență.

Marin Cazacu promitea la concurs și insista și în raportul din 2022 că va umple locurile vacante din orchestră cu tineri talentați și valoroși aduși din străinătate. În 2023 revine și scrie în punctele slabe ale analizei SWOT că există „o perspectivă incertă pentru angajarea unor foarte buni muzicieni din străinătate la unele instrumente de suflat, din cauza unui nivel mai scăzut al studenților români la instrumentele: trompetă, contrabas, corn și trombon” (pag.14). Trec peste disonanța cognitivă (n-avem ce recruta din țară, deci nu putem recruta nici din străinătate) ca să-i asigur pe iubitorii de muzică clasică, în paralel cu asigurarea pe care Marin Cazacu o dă orchestrei, că FGE va funcționa mioritic la fel ca până acum, cu angajări naționale, inevitabil proaste în cea mai mare parte a lor.

Corul FGE nu și-a rezolvat nici azi jenantă problemă a unui minim echilibru. Sunt 40 de voci feminine și doar 23 masculine. Nu e vorba nici de incluziune și nici de egalitate de șanse. Pur și simplu un cor nu funcționează bine dacă raportul dintre femei și bărbați este 2:1. Restul (dicția, textura, frazarea, nuanțarea) nici nu mai contează.

În ultimii doi ani au plecat 35 de oameni din „personalul artistic”, iar pentru ocuparea posturilor libere s-au făcut doar 13 concursuri, deși s-au angajat 46 de artiști (!). Diferența de 33 de angajări înseamnă contracte pe perioadă determinată, pentru care nu sunt obligatorii cerințe de limba română scris și vorbit. Ce l-a împiedicat pe dl Marin Cazacu să aducă „foarte buni muzicieni din străinătate”? Nimic. Pur și simplu n-a dorit.

Toată această discuție (și vom vedea argumente suplimentare și în partea dedicată managementului strategic) arată un sigur lucru. Filarmonica are în frunte un manager care se teme visceral de orchestră și cor, dispus la orice compromis pentru a menține balanța puterii, oricum înclinată de partea muzicienilor, într-un status quo. Nu există întâlniri între manager și orchestră, de teama de a nu i se cere ceva. Orice poate fi sacrificat de dragul acestui confort. Iar partea cea mai proastă este că ministerului culturii îi convine această situație, obiectivul primordial al fiecărui ministru fiind „liniștea”. Nu de alta, dar nici unul nu vrea să fie demis precum Vlad Alexandrescu în 2016.

Nota nivel artistic: 6,00

Management strategic?

Dar să presupunem că oamenii din ministerul culturii nu au nici o părere despre nivelul artistic al celei mai importante filarmonici din România și unica pe care o finanțează. În fond, de asta l-au instalat acolo pe dl Marin Cazacu: ca să rezolve ceva la care nu se pricep, treaba lui cum. Dar cum arată atunci cealaltă parte a raportului, cea legată de managementul general? Cred că nici un alt document nu ilustrează mai bine anomalia românească a cumulării direcției administrative și artistice într-o singură funcție managerială.

De-a lungul celor 56 de pagini ale raportului, pe picior de egalitate, cu exces de amănunte, stau robinetele, cădițele de duș, caloriferele, grupurile sanitare, bidinelele și canciocurile zugravilor alături de numele unor Elisabeth Leonskaja sau Christian Zacharias (pag. 43). Cornul francez model Alexander Mainz (model 1013), violoncelul copie Stradivarius și fagotul Puchner sunt vecini cu centrala de umidificare și cablurile de internet în tabelul dezideratelor bugetare ale anului următor (pag 54).  La fel cum flautul Brannen Brothers locuiește chiar deasupra proiectului de reparații al cillerelor (sic!) în alt tabel, cel al victoriilor investiționale din anul curent. Lista reparațiilor, cu lux de detalii, pe 15 puncte, este înșirată de două ori, ca steagurile lui Pristanda: odată la pag. 39 (cu devize) și odată la pagina 43 (fără devize, doar ca „realizări”). Aripa Esarcu din Ateneul Român, menționată de 7 ori pe parcursul raportului, pare să fie un adevărat epicentru al acestor lupte ale managerului general cu țevile, ușile, pereții și diversele obiecte de inventar pe care și-a propus să le salveze.

Raportul de activitate al lui Marin Cazacu pe anul 2023 ar putea servi foarte bine ca scenariu pentru un nou joc video din franciza Super Mario, care s-ar putea intitula „Alarmă în aripa Esarcu!”. Da, jocul acela celebru în care personajul principal e un instalator ce trebuie să depășească obstacolele ridicate de țevi ce se transformă în monștri.

Efectiv simți tristețea harnicului instalator că legile exercițiului bugetar l-au împiedicat să-și desăvârșească minuțiosul program de reparații la scara elicoidală din aripa Esarcu, evident!, precum și în spațiul de la subsol, în care predecesorul său visa să facă o pinacotecă (pag.43).

Parcă-i văd cu ochii minții pe membrii comisiei de evaluare citind concentrați cu o riglă pusă pe foile raportului, lista de materiale și servicii folosite la lucrările de mentenanță a Ateneului Român. De bună seamă că au fost puternic impresionați, din moment ce i-au acordat nota 9,90.

Dar asta nu e tot, pentru că de aici începe și misterul sancționărilor disciplinare. Cu înspăimântătorul caz al pompierului Costache Aurel, sancționat și în raportul pe 2022, recidivist și în cel pe 2023 (pag. 39). Nu avem detalii despre crimele sale, ci doar deznodământul: tăierea a 10% din salariu, ceea ce ne face să respirăm ușurați. Lumea muzicală românească, în particular, cultura națională și ȚARA, în general,  sunt în siguranță acum. Dar nu prea mult, pentru că alte cazuri, cele ale coristelor Chera Laura și Jidveanu Simona, au fost clasate din lipsă de probe și martori.

La fel ca Daniel Jinga la Operă, cifrele raportează depășirea tuturor indicatorilor de performanță cu un triumfalism de prost gust, atâta vreme cât comparațiile privind veniturile proprii și numărul de spectatori se fac cu perioade în care pandemia COVID încă își arăta efectele. Numai că tot aici încep și aproximările, greșelile de calcul, omisiunile, iar naratorul epopeii manageriale din 2023 pare lovit de o inexplicabilă incoerență.

Sindromul Pristanda continuă. Absolut orice „realizare” asumată de dl Cazacu este menționată în raport de cel puțin două ori. Cum ar fi concertul de la Chișinău, glorios început al promisiunii candidatului Cazacu la concurs că vor curge turneele peste hotare precum Dunarea la Cazane (pag. 11, pag. 34). Mai mult, acest concert de la Chișinău era anunțat încă din raportul pe anul 2022. Banii obținuți din închirierea Ateneului și virați la bugetul de stat (846.630 RON) sunt menționați tot de două ori (pag. 46 și 47), tot așa cum sunt dublu enumerate și toate depășirile de plan cincinal la capitolele audiență.

Dar tot la audiență încep și omisiunile. Mai întâi numărul de evenimente (220), mai mic decât cel găsit în calendarul de pe website-ul Filarmonicii (224). Cei 87.096 de spectatori din anul 2023 au realizat un grad de umplere de 68.07% al locurilor din Ateneu, deci cam departe de permanent sugeratul sold-out revendicat de manager pe tot parcursul narativului său. Nu mi-a fost chiar ușor să-l calculez. A trebuit să număr de mai multe ori evenimentele din calendar și numărul de locuri disponibile la sala mare sau sala mică din diagramele de vânzări online ale biletelor.

Această combinație de exces de precizie când vine vorba despre devize pentru instalații și de neclaritate când vine vorba despre interpretarea indicatorilor de performanță e neplăcută pentru orice evaluator. Mai ales în condițiile în care, de exemplu, raportul Operei Naționale Timișoara conține un tabel în care sunt declarate transparent numărul de bilete vândute la fiecare eveniment organizat în 2023, chiar dacă gradul de umplere rezultat este un nespectaculos, dar normal 69,24%.

Apoi minciuna prin neatenție, un alt păcat. La pagina 55, Marin Cazacu susține că a realizat 40 de programe simfonice în stagiunea abonament, realizând cu precizie de ceas elvețian ținta programului său minimal. Numai că, dacă aveți curiozitatea să numărați aceste concerte din lista de la paginile 4-10, veți constata că sunt numai 37. Nerealizarea programului minimal e motiv de demitere a managerului, dar ambiguitatea cu care sunt manipulate informațiile din raport lasă, desigur, loc de oricâte scuze, interpretări și explicații.

Ceea ce încearcă să camufleze și mai mult raportul Filarmonicii este că nu a reușit să găsească nici măcar o singură idee artistică prin care să cheltuie subvenția, deși Marin Cazacu nu a ratat nici o ocazie să se plângă că statul nu-i dă suficienți bani. Filarmonica a returnat la buget, la finalul anului 2023, nu mai puțin de 2,15 milioane RON (440.000 €) ca subvenție necheltuită (pag. 41). Suma aceasta spune totul despre lipsa de creativitate a întregii echipe manageriale de la Ateneu. Ea echivalează cu costul a două producții de operă de la ONB (cu decoruri, costume, lumini și  invitați la un loc).

Nici Marin Cazacu, managerul atât de calculat până la ultima piuliță, nici Mihai Constantinescu, consilierul artistic și nici nimeni din echipa de management a Filarmonicii nu au fost capabili să imagineze niște evenimente care să valoreze atât și pe care să le prezinte publicului. În schimb, managerul FGE se mândrește cu „economia” realizată, cerând, în același timp, ca această diferență să-i fie returnată prin creșterea subvenției în anul următor. De ce-ar face cineva așa ceva? Doar ca să se laude apoi că a „economisit” și mai mult?

Nota management strategic: 6:00

În loc de concluzie

Filarmonica George Enescu este cea mai importantă instituție muzicală din România. În anul 2022 am militat pentru un concurs corect pentru conducerea acestei organizații. A câștigat un proiect searbăd, cu o prezentare soporifică, în care nu exista absolut nici o idee, ceea ce m-a făcut să-l compar atunci pe dl Marin Cazacu cu Leonid Brejnev, ca simbol al stagnării. Am greșit, i-am făcut un compliment nemeritat. În realitate, anvergura sa este mai apropiată de președintele unei asociații de locatari.

Managementul său perimat este un produs al cretacicului comunist, supraviețuitor al extincției meteorice din decembrie 1989, un stil obsedat de control acolo unde nu e important și intimidat de problemele reale pe care le are de rezolvat. Ministerul culturii a susținut în 2022, împotriva evidențelor, un program minimal anemic cu 40 de concerte duble stagionale și un status quo al unei orchestre fără director muzical sau artistic. Adică a promis stagnarea. După un an și jumătate de mandat, orchestra Filarmonicii nu a stagnat, ci și-a continuat regresul lent început după moartea lui George Georgescu și devenit inexorabil și accelerat după 1990.

Nota evaluare 2023: 6,00

Opinia publicului:

Vă invit să acordați notele dvs în acest chestionar: