într-o joi, 9 Septembrie, la Ateneul Român
Ravel: Suita Mama mea, Gâsca
Enescu: Capriciul român pentru vioară și orchestră
Beethoven: Simfonia nr. 5 în do minor op. 67
Orchestra Filarmonicii Regale din Londra
Dmitri Sitkovetski – vioară
Vasili Petrenko – dirijor

Petrenko a început cu suita Ma mère l’Oye, des prezentată în Vestul Europei, cu o discografie importantă de la mari dirijori, dar rar frecventată pe scenele noastre (cam ca tot ce înseamnă creația lui Ravel, în afară de Boléro). Britanicii nu s-au încurcat să caute interiorizarea și au livrat o versiune aproape extrovertită, de o claritate instrumentală deosebită, dirijorul fiind foarte atent la balansul partidelor, cu un rezultat impresionant în special în Le jardin féerique, ultima parte a suitei, de o finețe rapid construită.

A venit rândul, apoi, unei lucrări de Enescu destul de inedită. Capriciul român pentru vioară și orchestră, o compoziție fragmentară din 1925 lucrată până în 1949, din care doar prima parte e finalizată, completată substanțial, în celelalte trei, de Cornel Țăranu și prezentată în primă audiție în 1997, nefiind reluată frecvent de vreun violonist român în sălile de concert de pe la noi. Dmitri Sitkovetski a fost replica masculină a Patriciei Kopatchinskaya din ziua precendentă, jucând un rol, cel al unui lăutar, și abordând cu naturalețe o partitură în care vioara cântă fals în dese locuri, alături de acompaniamentul academic al orchestrei, spre un efect cinematic. Levantul și Occidentul se întâlnesc în această lucrare într-o combinație ingenioasă și violonistul rus s-a simțit foarte acasă în acest univers. Unul în care virtuozitatea legendară a lui Barbu Lăutaru reproducând după ureche o improvizație a lui Franz Liszt spre uimirea acestuia din urmă, alternează cu secvențe componistice educate, totul într-o atmosferă orientală vecină cu Jordi Savall și „scandalosul” său Bal-kan de la Ateneu, de la Enescu 2017. Sitkovetski, un artist invitat constant al Festivalului încă din 2003, i-a dedicat encore-ul (Sarabanda din Partita de Bach) lui Mihai Constantinescu, confirmând muzical amurgul unei epoci cu un viitor incert. Așa cum scriam și ieri, nu știm cum va arăta bienala Enescu de peste doi ani, în caz că o vom mai avea.

Vasili Petrenko s-a despărțit de publicul de la Ateneu cu Simfonia destinului. O viziune iconoclastă, distanțată evident de Fürtwangler, Bernstein, Karajan sau Kleiber. A fost o simfonie compactă, cu o primă parte dominată de un simț al urgenței la limita grabei, cu tema principală reluată foarte rapid. Cu asemenea tempi, la o orchestră mare, efectul a fost spectaculos. Prin contrast, chiar dacă tot destul de rapid redată, partea a doua a fost maiestuoasă, iar Scherzo-ul din a treia a avut o claritate deosebită. Toate aceste alegeri de tempo, articulație și culoare au condus către un Allegro eliberator în secvența finală, la fel de urgentă ca prima parte a simfoniei, o simetrie care a dat rezultate, sala descărcându-se cathartic prin aplauze și cereri de bis (servit, desigur, printr-o bucată de Elgar).

apoi, la Sala Palatului
Wagner: Uvertura Tannhäuser
Enescu: Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestră op. 8
Sibelius: Simfonia nr. 2 în re major op. 43
Orchestra Filarmonică din Londra
Nicolas Altstaedt – violoncel
Edward Gardner – dirijor

După Variațiunile Enigma de ieri (cu care am fost cam aspru), eram tentat să ocolesc a doua seară a celor de la London Philharmonic, dar am rezistat din dorința de a asculta Simfonia nr. 2 a lui Sibelius.

Uvertura operei Tannhäuser a sunat foarte bine pe instrumentele britanicilor, însă Gardner a dovedit din nou o anumită înțepeneală, care a tăiat din tensiunea dramatică a lucrării de la jumătatea ei mai încolo, după un început excelent, cu secțiunea de corzi în mare formă și alămuri de mare ținută.

Nicolas Altstaedt a muncit mult la Simfonia concertantă a lui Enescu, o lucrare dificilă și austeră pentru violoncel, deși e compoziție de tinerețe, sau poate tocmai de aceea. Lucrurile au mers bine la început, într-un echilibru admirabil între orchestră și solist, dar odată ce lunga secțiune solistică s-a încheiat, revenirea la ultima parte, Majestueux, l-a găsit pe violoncelistul german acoperit uneori de orchestră.

Gardner și-a luat revanșa pentru tot ce ar fi putut să nu placă în Simfonia nr. 2 de Sibelius, pe care a dirijat-o fără partitură. A fost o versiune energică, musculoasă, punând în valoare calitatea orchestrei. De exemplu, în partea a doua, s-a reținut foarte bine de la orice exagerare patetică, pentru a dezlănțui rafalele de mitralieră din Scherzo cu o forță neobișnuită. E drept că progresia dramatică a simfoniei ajută mult, însă dirijorul a profitat de partitură pentru a ajunge în ultima parte la un moment înălțător cu adevărat. Secțiunea alămurilor a dus greul, dublată de percuție, mai pregnantă decât de obicei. E incredibil cum acest Sibelius, un compozitor atât de boem, celebru pentru maratoanele de băut alcool într-un hotel, timp de săptămâni, a putut crea o muzică ce a devenit reprezentativă pentru țara sa și a fost adoptată imediat ca expresia cea mai înaltă a patriotismului. Dar ascultând-o pe viu, într-o sală de concert, având în față o falangă muzicală precum London Philharmonic, îți venea să te ridici în picioare și să saluți militărește. Uplifting, cum ar spune englezii. Ovațiile în picioare au provocat bisul cu celebrul Dans ungar nr. 5 al lui Brahms, redundant în contextul Simfoniei, dar imposibil de refuzat unui public care nu se mai sătura să-l aplaude pe Sibelius și pe britanicii care l-au onorat pe scenă.

Aceasta este povestea ultimului desant britanic de la Enescu 2021, terminându-și misiunea cu panaș. Nu putem decât să sperăm că-i vom revedea.