într-o miercuri, 15 Septembrie, la Ateneul Român
Haydn: Simfonia nr. 31 în Re Major
Janáček: Capriccio pentru mâna stângă și ansamblu de suflători
Stravinski: Octet pentru suflători
Șostakovici: Concertul nr. 2 în Fa Major pentru pian și orchestră op. 102
Orchestra de Cameră Mahler
Matthew Truscott – concertmaestru și lider
Yuja Wang – pian

Concertul de la Ateneu promitea multe dincolo de prezența pe afiș a teribilei Yuja Wang. Mahler Chamber Orchestra la București e un eveniment în sine, dar fără dirijor? Tocmai orchestra fondată de Claudio Abbado?

Simfonia Hornsignal, pastoral cinegetică, cu supradimensionata ei partidă de corni, a luat imediat în stăpânire Ateneul. Nici nu avea cum altfel, atâta vreme cât restul ansamblului păstra proporții asemănătore cu cele pentru care a fost compusă de Haydn. Dar, dincolo de intervențiile corniștilor și de execuția tehnică foarte bună, simfonia a suferit de monotonie în absența unui dirijor. E suficient să-l ascultați pe Ádám Fischer cu Austro-Hungarian Haydn Orchestra și diferența e clară.

Yuja Wang a avut o primă apariție în acest neobișnuit program cu Capriccio pentru mâna stângă compus de Leoš Janáček în 1926, pe care l-a și dirijat discret. O altă piesă ciudată, pentru că pianul nu e proeminent, toate instrumentele de suflat de pe scenă având de cântat aproape la fel de mult. Alămurile au fost principalul punct de atracție, la fel de interesante pe cât a fost și performanța pianistei. Adică sfidarea (titlul alternativ al acestui Capriccio este Vzdor, care asta înseamnă, sfidare) acolo a fost, la tromboni, trompetă și eufoniu (tuba aceea mai mică), atunci când imitau temele pianului, cu un umor care-l evoca parcă pe bravul soldat Švejk. Mai ales că Janáček a compus acest Capriccio la solicitarea unui pianist ceh, Otakar Hollmann, al cărui braț drept a paralizat în urma unei răni suferite pe front, în timpul Primului Război Mondial. Hollmann a și înregistrat lucrarea pe un disc apărut în 1956 la Supraphon, alături de Sonata pentru mâna stângă de Jaroslav Tomášek, compusă tot pentru el.

Însă Capriccio, deși o avea ca solistă pe Yuja Wang, a fost de fapt prilejul pentru a introduce Octetul pentru suflători al lui Stravinski, comemorat de Festivalul Enescu la 50 de ani de la dispariție și unul dintre compozitorii care l-au influențat pe Janáček. Evident, nu este o lucrare care să fi schimbat muzica, așa cum e Le Sacre du printemps, dar asta nu înseamnă că nu e o mică bijuterie. Pentru că absența corzilor îi anulează culoarea – suntem la antipozi de Octetul lui Enescu -, câștigând însă în claritatea cu care sunt expuse timbrele instrumentelor de suflat (flaut, clarinet, fagot, trompetă și trombon). În ceva mai mult de un sfert de oră, muzicienii de la Mahler Chamber Orchestra au explorat multe dintre posibilitățile sonore ale instrumentelor lor, dar mai ales expresivitatea lor. Însă chiar și aici mi-ar fi plăcut să existe un dirijor care să accentueze valsul din partea a doua la fel de mult pe cât au făcut-o instrumentiștii singuri în variațiunea can-can a temei. A fost frumos și așa, urma aceea de jazz, uneori mai pregnantă, alteori mai sugerată, a imprimat o anumită veselie interpretării.

Astfel, după o simfonie și două piese camerale, Concertul nr. 2 al lui Șostakovici a devenit momentul principal al programului, adică exact pe dos de cum suntem obișnuiți în stagiune. După ce am văzut-o pe Yuja Wang în două rânduri, la edițiile din 2013 și 2019 ale Festivalului, cu Ceaikovski 1 și Rahmaninov 3, când virtuozitatea a primat în fața expresivității, m-am gândit că poate am ascultat-o în repertoriul greșit. Am alungat din minte atitudinea fabricată și îmbrăcămintea exuberantă, pantofii și toate celelalte amănunte, încercând să le relativizez, gândindu-mă că, dacă pianista chineză va apărea din culise și se va lansa într-un șir de flic-flac-uri pe culoarul diagonal din mijlocul orchestrei până va ateriza, după o grandioasă și perfectă tsukahara, direct pe scaunul din fața pianului și va începe imediat să cânte, asta nu va schimba cu nimic valoarea interpretării. Și, pe cale de consecință, n-ar trebui să influențeze nici percepția mea asupra ei.

Cu atât mai mult cu cât Concertul pentru pian nr. 2 nu are nimic de-a face cu repertoriul romantic. Dimpotrivă, e o lucrare pe care Șostakovici a scris-o pentru fiul său Maxim în vederea examenului de absolvire a conservatorului, deci există o latură didactică, adică nu e cel mai dificil concert din punct de vedere tehnic, suntem foarte  departe de Rahmaninov 3 sau Prokofiev 2. Yuja Wang s-a jucat, așadar, cu o partitură care nu i-a ridicat nici cea mai mică problemă. Mai rău este că Mahler Chamber Orchestra a reușit, chiar și în aceste condiții, s-o acopere pe pianistă în prima parte, făcându-mă să regret încă o dată absența unui dirijor, însă în părțile următoare acompaniamentul a decurs impecabil. La capabilitățile tehnice ale pianistei chineze, concertul n-avea cum să sune vreo clipă școlăresc, atacurile ei asupra claviaturii având o precizie bionică în părțile rapide, unde geniul lui Șostakovici a ieșit la suprafață la tot pasul. În Andante, tușa ei a fost extraordinar de fină. Acolo unde un Ashkenazy, de exemplu, frazează poetic, Wang e iconoclastă și nu-și propune vreun rubato, preferând să se țină după partitură până la capăt. Dar, odată ce intră în ultima parte, ferocitatea cu care atacă tot mai insistent claviatura e inegalabilă, păstrând lectura uluitor de clară, indiferent de intensitatea frenetică la care ajunge să se dezvolte dansul acela oriental simfonizat.

Au urmat două bisuri și raidul pianistei asupra Bucureștiului s-a încheiat cu un nou succes. Însă incidentele (mărunte) ale Mahler Chamber Orchestra mă fac să evit revederea cu Les Dissonaces din zilele următoare, în așteptarea unei viziuni artistice din partea unui mare dirijor, Paavo Järvi la cârma lui Tonhalle Zürich.