În acea Miercuri, 15 Septembrie, la Sala Palatului
Zemlinsky: Der Zwerg
Lucia Cesaroni (Infanta), Emily Magee (Ghita), Kristinn Sigmundsson (Don Estoban), Rodrick Dixon (Piticul), Alisa Jordheim (Prima servitoare), Hagar Sharvit (A doua servitoare), Margaret Plummer (A treia servitoare)
Carmen Lidia Vidu – regizor multimedia
Orchestra Națională Radio și Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Oleg Caetani – dirijor

Un număr redus de spectatori au aplaudat zeci de minute creația națională a operei lui Alexander von Zemlinsky, Der Zwerg (Piticul). Și a fost atât de reconfortant să văd cum discuțiile dintre spectatorii încântați au continuat în fața Sălii Palatului, până când toate luminile clădirii s-au stins. Succesul indiscutabil în fața unui public redus, dar comparabil cu o sală plină ochi a Operei, arată foarte clar cât de multă nevoie este ca aceste opere din Festival să fie prezentate într-o producție teatrală completă, cu costume și decoruri, într-o serie de spectacole, cu publicitatea necesară. Schimbările din managementul Festivalului (Vladimir Jurowski și, probabil, Mihai Constantinescu) trebuie să provoace și schimbări în bine pentru bienala Enescu. O evoluție posibilă și deja confirmată de nominalizarea Festivalului la Opera Awards în 2020 este teatralizarea operei, până acum rămasă în formă de concert și completată de proiecții video.

Ce este așa de special la acest Der Zwerg? Da, e o operă modernă, cu premiera absolută la Köln, în 1922, ceea ce înseamnă că premiera românească aproape că i-a sărbătorit centenarul. E o operă relativ scurtă, de 90 de minute, într-un singur act, prezentată de obicei sub forma unui diptic alături de O tragedie florentină, de același compozitor. Dacă vreți, e echivalentul german al cuplajului Cavalleria rusticana – Paglicci din opera italiană.

Der Zwerg este povestea unui pitic muzician de o urâțenie absolută, de care nu e conștient, oferit ca dar Infantei Clara, de care se îndrăgostește, fără să realizeze că atenția care i se acorda era cea a unui copil pentru o jucărie. Pus în fața unei oglinzi, moare șocat de descoperirea realității înfățișării sale. Povestirea lui Oscar Wilde, Aniversarea Infantei, care stă la baza libretului, a avut un ecou profund în sufletul lui Zemlinsky, pentru că era însăși povestea vieții lui. Scund și urât, compozitorul se îndrăgostise de o elevă a sa, pe nume Alma Schindler, care-l părăsește pentru a se căsători cu Gustav Mahler! Dar chiar și destinul operei e trist, pentru că naziștii o interzic, apoi intră într-o lungă uitare prelungită și după Al Doilea Război Mondial.

Forțele muzicale ale Radioului s-au prezentat categoric mai bine decât cele ale Filarmonicii în Die Tote Stadt. Oleg Caetani (care l-a înlocuit pe James Conlon, anunțat inițial) a menținut un echilibru ideal între partidele instrumentale ale orchestrei, cor și soliști, iar interpretarea a fost la un nivel comparabil cu al oricărui teatru de operă foarte bun din lume. Nu e un stereotip, ci o constatare. Dirijorul italian a păstrat spiritul iberic al muzicii, cu un bun gust pe care orice estet, inclusiv Oscar Wilde, l-ar fi apreciat.

Pentru prima dată la acest Festival, proiecțiile multimedia au fost la înălțimea unei premiere naționale. Carmen Lidia Vidu a avut nu doar un concept coerent, ci și o translație temporală a acțiunii, transformând universul lui Velázquez din celebrul tablou Las meninas, care probabil l-a inspirat pe Wilde, într-un pool party, păstrând nealterată intriga și relațiile personajelor. În cea mai mare parte, conceptul și-a menținut unitatea, evitând capcana facilă de a încerca să transforme muzica în ilustrația sonoră a unui eseu video. Respectul arătat muzicii a fost exemplar. Au fost și câteva secvențe intruzive, atunci când imaginile de carte de povești pentru copii au fost înlocuite, în special în pasajele orchestrale, cu fotografii ale unor păsări în zbor, sau ale unor tinere înotătoare, dar chiar și acestea au avut sensul lor. Pe de altă parte, regizoarea multimedia a arătat inventivitate, cea mai reușită imagine fiind apariția pe ecran a iconițelor de aplicații social media contorizând mesajele de felicitare adresate Infantei de ziua ei.

În orice caz, ilustrația video a fost informată nu numai în ceea ce privește libretul, dar și în literatura lui Oscar Wilde. Un amănunt în acest sens: inima pulsând care se regăsea între cadouri, un simbol important la Wilde, a cărui povestire se termină cu Infanta cerând ca data viitoare să primescă un dar fără inimă, care să nu se strice așa de repede ca acest pitic al cărui cord a încetat să mai bată, o metaforă a cruzimii pe libretul n-a conservat-o. Chapeau!

E imposibil de remarcat vreun solist în mod special. E un alt merit al acestui spectacol, pentru că distribuția a fost echilibrată și toți soliștii au demonstrat excelență. Îl știam pe Rodrick Dixon, tenorul din rolul titular, dintr-un spectacol din 2011 de la Los Angeles Opera prezervat pe un DVD unic în videografia comercială a operei vreme de un deceniu (o coincidență face ca o altă producție, de data asta de la Amsterdam, să fie transmisă Sâmbătă pe platforma Operavision.eu). Dixon a fost superb, într-un rol dificil, dar pe care l-a cucerit cu simplitatea unei voci lirice, cu un vibrato care degaja emoția personajului și o emisie vocală luminoasă. Experiența spectacolelor de la Los Angeles (sub direcția lui James Conlon) s-a văzut, performanța sa muzicală a fost încă și mai bună decât atunci, pe lângă faptul că a și jucat rolul, antrenând și restul distribuției să facă la fel. Și nu e puțin lucru, pentru că, de multe ori, în operele în concert de la Festival, soliștii se prezentau ca la un concert vocal simfonic.

Prima contaminată de teatralitate a fost Lucia Cesaroni, o Infanta excelentă, cu o voce cristalină, trădând educație mozartiană, foarte bine pliată pe tinerețea personajului de 18 ani, jucând cu vocea și cu gestica toată personalitatea capricioasă aferentă. Emily Magee a fost o Ghita de lux. Și ea a mai cântat rolul la Deutsche Oper Berlin, într-un spectacol prezervat comercial pe cel mai recent DVD/Blu-Ray. A fost perfectă în rolul primei domnișoare de onoare, iar umanitatea pe care i-a conferit-o, în contrast cu cruzimea copilărească a Infantei, a fost evidentă. Veteranul Kristinn Sigmundsson a fost exact ce trebuia în rolul lui Don Estoban, un bas de caracter, cu intervenții pregnante, memorabil de la un capăt la altul al operei. Alisa Nordheim, Hagar Sharvit și Margaret Plummer din rolurile comprimare ale celor trei servitoare au fost la același nivel înalt al soliștilor, asigurând coerența vocală a serii. Corul a fost un personaj, integrat vocal foarte bine și, pentru odată în acest Festival, dispus clasic, în spatele orchestrei.

O seară excelentă, Der Zwerg a fost unul dintre spectacolele de operă de top nu doar ale acestei ediții de Festival, ci din întreaga serie începută în 2013 cu Gurre-Lieder.