Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un început de poveste: Traviata 2014 de la ONB


într-o joi, 30 octombrie 2014, Opera Națională București, deschiderea stagiunii
Giuseppe Verdi: La traviata
Dirijor: Alexander Prior
Regia și mișcarea scenică: Paul Curran
Scenografia: Gary McCann
Lighting design: Paul Hakenmueller
Maestru de cor: Stelian Olariu
Aurelia Florian – Violetta Valéry; Ioan Hotea – Alfredo Germont; Ionuț Pascu – Giorgio Germont; Andrei Lazăr – Gastone, viconte de Letorières; Sidonia Nica – Flora Bervoix; Cristina Eremia – Annina; Vasile Chișiu – Baronul Douphol; Daniel Filipescu – Marchizul D’Obigny; Iustinian Zetea – Doctorul Grenvil; Florian Ioniță – Giuseppe, servitorul Violettei; Alin Mânzat – Comisionarul; Adrian Ionescu – Servitorul Florei

A fost o seară pasionantă, fără nici o exagerare. O premieră și o deschidere de stagiune așa cum voiam cu toții. Să fie „ca afară”. Cu îndoieli, cu discuții aprinse înainte și, probabil, mai ales după, cu suspence și cu multă muzică de foarte bună calitate.

La conferința de presă de dinaintea spectacolului, regizorul Paul Curran a insistat asupra ideii că producția sa nu își propune să rescrie La traviata ci să o repovestească. Nu va fi vorba de o translație în timp și în spațiu care să bulverseze spectatorul, ci va păstra intacte toate semnificațiile operei. Astfel, am avut în fața ochilor o scenografie Belle Epoque într-un Paris al anilor ’50. Din punctul de vedere al unui anglo-saxon, acesta este ultimul deceniu conservator, în care un scandal sexual mai însemna ceva. În 2014, impactul unui asemenea scandal, precum cel provocat de legătura Violettei Valéry cu Alfredo Germont, nu ar mai însemna nimic. În aparență paradoxal, deși distanța dintre timpul publicului și cel al acțiunii de pe scenă ar fi trebuit să pară de vreo 60 de ani, în realitate povestea spusă de Paul Curran a părut mult mai actuală.

Pentru occidentalul care se aventurează să trăiască o experiență de expat în România, surprizele plăcute sunt mari și frecvente, iar presupusa aventură devine o călătorie în timp. O părere împărtășită de mulți străini care muncesc în România este că țara noastră arată ca Anglia de pe la mijlocul anilor ’60. Cauzele sunt multe, dar merită amintite lipsa diversității (cel mai clar exemplu fiind monotonia omniprezentă a ortodoxiei), bigotismul, naționalismul, toate în doze moderate, care, alăturate unui popor mai degrabă vesel, dispus oricând la petreceri și picnicuri, prezintă lumii un mod de viață care a dispărut în Vestul Europei. Și cum am putea crede că suntem mai moderni de-atât, atunci când o candidată la președinție este întrebată – în direct și la o oră de vârf, la televiziunea publică – dacă este iubita președintelui în funcție? Mai mult, când această întrebare stârnește apoi un val de comentarii și controverse, în presa de a doua zi? Din acest punct de vedere, acțiunea Traviatei de la ONB părea uneori ca fiind o poveste de acum 10-15 ani. Chiar dacă Paul Curran se află pentru prima dată în România. Dar poate că tocmai acest recul în timp al societății în care trăim face ca opera La traviata să fie un fetiș în România, reprogramată până la saturație în toate teatrele din țară.

Am înțeles și afirmația regizorului privind decorurile lui Gary McCann, ca fiind inspirate de arhitectura Bucureștiului. Privind și trailer-ul acestei producții, filmat la Casa Monteoru, de pe Calea Victoriei, dar mai ales la acest adevărat puzzle de panouri ornamentate diferit, amestecate ingenios în toate tablourile operei, într-adevăr, eclectismul arhitectural al Bucureștilor (chiar cel din secolul XIX, când stiluri balcanice și franțuzești se amestecau pe aceeași stradă) a fost structura de rezistență a imageriei de pe scenă. O imagerie cu o forță de seducție indiscutabilă, dublată și de un design al luminilor impecabil (autor: Paul Hakenmueller). În același timp, a fost o scenografie care avea propria ei evoluție. Sunt șapte candelabre în primul act, care se tot împuținează pe măsura trecerii timpului, la fel ca zilele bietei Traviate, ce moare aproape în întuneric, păzită de un ultim policandru, prăbușit pe podea, așteptându-și rândul la licitația postumă. Iar panourile, la fel, se restrâng, micșorând gradual spațiul de joc, sufocând încet și treptat atmosfera.

În acest context, mișcarea scenică a fost impecabilă. Poate că, din motivele enumerate mai sus, ne vine mai greu să acceptăm că petrecerile de la Violetta Valéry sau de la Flora Bervoix sunt unele mai apropiate de o casă de toleranță decât de marea societate burgheză. Dar tocmai în acest sens, scenele de bal au fost foarte reușite, în toată exuberanța, violența și derizoriul lor. Numai așa Alfredo putea fi efectiv luat la bătaie de femeile din salonul Florei, după ce îi aruncase banii în față Violettei. În fine, numai așa poate ajunge un cor să realizeze coregrafii (zingarelle, matadori) mai atrăgătoare decât cele de balet profesionist din vechea producție.

Înainte de muzică va trebui să vorbim despre acustică. Renovarea Operei Naționale București nu a fost una completă, dar a vizat problemele considerate cele mai mari, de ordin tehnic, marea lor majoritate fiind în spatele cortinei. Sigur, a dispărut acea culoare verzuie de pe pereții exteriori ai clădirii, care-i dădea un aer destul de trist, sigur că o igienizare a interiorului se impunea, și încă de multă vreme. Am apreciat astfel absența triumfalismului din discursul directorului Răzvan Dincă, al cărui leitmotiv a fost invitația la normalitate. Însă aspectul care a fost evident oricărui spectator a fost schimbarea acusticii din sală. S-a renunțat la materialele textile de natură incertă (presupusă de spectatori ca fiind catifea) care acopereau pereții lojelor, s-a renunțat și la mocheta de pe podea, toate acestea fiind înlocuite cu panouri de lemn și cu parchet, pentru a reflecta mai bine sunetele care ies din fosa orchestrei și de pe scenă. Ca să fiu sincer, mi-e greu să-mi dau cu părerea despre acustica vechii săli, pentru că nu știu să existe în România vreo sală care să fie considerată unanim că ar avea o acustică măcar bună și care să fie luată astfel drept reper. În mod sigur însă, vechea propagare a sunetelor din ONB nu era deloc uniformă, variind uneori dramatic în funcție de locul în care te aflai, iar orchestra era dezavantajată în general, părând să aibe o sonoritate și mai meschină decât în realitate. Schimbarea cea mai dramatică vine tocmai din fosă. Instrumentele se aud acum foarte clar, supraexpunând puțin suflătorii, dar transmițând o vibrație reală și de mare efect din zona corzilor. Sigur, și zgomotele pe care le face publicul sunt amplificate. Evenimentul deschiderii stagiunii lirice a atras multă lume, iar personalitățile n-au lipsit, dar a creat o atmosferă tensionată de așteptare, în care publicul a fost parcă mai nerăbdător decât de obicei, astfel încât, deseori, comentariile făcute de unii și de alții cu voce scăzută se auzeau la mari distanțe în jur. Și cum lucrurile nu puteau fi perfecte, momentul de suspence a venit în momentul în care spectacolul a întârziat minute bune din cauza unor probleme tehnice (se pare că pupitrul dirijorului nu putea fi reglat).

_DSC4661

Alexander Prior, a cărui vârstă teribilă de 22 de ani nu poate nimeni evita s-o menționeze, a deschis în sfârșit stagiunea cu un preludiu într-un tempo letargic. Deasupra lui, pe scenă, tragedia era anticipată de Violetta, căreia doctorul Grenvil îi făcea o perfuzie. Traviata avea nevoie de ultimele puteri pentru a face față petrecerii sălbatice care urma să se dezlănțuie, cu invitații coborând pe o scară imensă. De-a lungul întregii seri, Prior a alternat tempi și contraste dramatice, a modernizat practic muzica profitând și de noua acustică, neobișnuită pentru cei din sală. Nu a primat un climat trist și dramatic de la un capăt la altul. De fapt, cu greu s-ar putea spune că interpretarea sa ar fi pornit de la un principiu concret, al rigorii muzicale sau al marelui efect dramatic. Pur și simplu orchestra a funcționat ca o parte componentă a întregii producții, subliniind muzical ceea ce spectatorii vedeau în fața lor. Uneori alert, alteori energic, câteodată mecanic, bagheta dirijorului a fost pe rând comentator dar și ordonator al secvențelor poveștii.

Aurelia Florian - La traviata, ONB 2014

Aurelia Florian – La traviata, ONB 2014

Mai mult ca în orice altă operă, în cazul Traviatei rolul sopranei este decisiv. Trebuie spus că în primele momente ale spectacolului părea că toți cei de pe scenă ezitau, tatonând sunetele pe care le emiteau, în căutarea unei emisii optime. Aurelia Florian și-a revenit prima și, după câteva acute atacate cu timiditate, vocea ei a devenit tot mai sigură, terminând primul act cu un Sempre libera fără nici o problemă, deși impresia de efort pentru a împinge vocea peste orchestră nu a putut fi evitată. O voce plină și robustă, experimentată într-un rol dificil. Din punct de vedere fizic, a bifat toate datele personajului Violettei: o tânără frumoasă de 23 de ani, care știe să petreacă, să-și mascheze slăbiciunile, dar care nu știe încă să iubească. Dacă este să reproșez ceva acestei artiste ar fi o imobilitate a expresiei, fața ei exprima mereu parcă aceeași tristețe mută, uitând să zâmbească în prea puținele clipe de fericire pe care i le-a rezervat Piave. Cu toate astea, a fost o performanță foarte solidă a rolului. Mai multe nuanțe dramatice s-au făcut observate în al doilea act, în care explozia lui Ah, no giammai! a avut efect și în care emoția din Amami, Alfredo n-a lipsit. Addio del passato din ultimul act a evitat orice derapaj teatral, Aurelia Florian cântând cu mult bun gust o arie altfel prea des abuzată melodramatic.

De fapt, avantajul unui asemenea spectacol de nivelul celui de aseară, unul care în totalitatea lui poate fi comparat fără rușine cu ce se petrece prin Europa, este că se pot emite tot felul de păreri, și bune și rele, fără să afecteze percepția de ansamblu. Și asta se datorează faptului că această producție a fost una din care viața nu a lipsit. Și nici emoția.

Tenorul Ioan Hotea și soprana Aurelia Florian

Tenorul Ioan Hotea și soprana Aurelia Florian

Ionuț Augustin Hotea, devenit între timp Ioan Hotea, a fost un Alfredo juvenil, aproape adolescentin. Pus față în față cu această Violetta destul de serioasă, contrastul a părut aproape ideal, în orice caz, mai mare decât îl sugerează Verdi sau Dumas-fiul, dincolo de toate naivitățile personajului. Din punct de vedere vocal, acest contrast a devenit exagerat însă. Sigur, timbrul cu rezonanțe metalice e același pe care l-a remarcat multă lume acum câțiva ani la Almaviva, dar trecerea de la tenorul lejer la cel liric pare să fie mai dificilă decât m-aș fi așteptat. Vocea lui Ioan Hotea a părut mică, dominată de partenerii lui. Un Brindisi indecelabil părea să ducă spre întuneric seara tenorului, dar aria Lunge da lei și cabaletta O mio rimorso (evitând bravura Do-ului final) au arătat că singura problemă (și sper că nu e vorba de marea problemă) a fost doar volumul, pentru că stilul e acolo, la locul lui, așa cum trebuie. Nu sunt adeptul părerilor destul de comune printre melomani privind momentul protrivit în care un tenor trebuie sau nu să abordeze un anume rol. Excepțiile de la regulă, dar propovăduite de toată lumea, privind vârsta potrivită pentru un rol sunt atât de multe, încât nu confirmă nici o regulă, ci dimpotrivă, dovedesc mai degrabă absența acestora. Rămâne de văzut în spectacolele următoare, când toată lumea se va adapta la această nouă acustică a ONB, cum se vor echilibra toate.

Papa Germont a fost un reper, ca de obicei atunci când rolul e preluat de Ionuț Pascu. L-am mai văzut și ascultat și altă dată. Acum însă, a părut inspirat de producție și a recurs și la subtilitatea unor nuanțe pe care nu le mai întâlnisem în duetul cu Violetta. Unele intonații, abuzând de portamenti, nu m-au entuziasmat, dar per ansamblu baritonul a fost o autoritate care a transmis siguranță și partenerilor săi în scenele în care îi întâlnea, o voce penetrantă, cu o dicție admirabilă.

Ionut Pascu si Ioan Hotea

Ionut Pascu si Ioan Hotea

Sigur, în aceste condiții corul, altfel un asset al ONB, a devenit brusc plin de viață, nu numai de muzică, așa cum era de obicei ansamblul condus de Stelian Olariu. Pentru că, așa cum am mai spus, această producție a fost una vie, dincolo de noutatea unei premiere. Ironic sau poate doar reverențios, singura legătură cu trecutul Traviatei de la ONB a fost micul rol al Cristinei Eremia, o Annina care semăna perfect cu cea din vechea producție a lui Cristian Mihăilescu, o producție care poate începe de acum să capitalizeze nostalgia.

Așa a început stagiunea de operă de la București. Ca o poveste a cărei continuare o așteptăm la celelalte premiere anunțate deja. Spectacolele cu La traviata continuă în zilele următoare, 31 Octombrie, 1 și 2 Noiembrie, se aude că ar fi sold-out deja, dar, cine știe?, merită să vă încercați șansa și la un bilet în plus.

Paul Curran, Gary McCann, Paul Hackenmueller

Paul Curran, Gary McCann, Paul Hackenmueller

Update: A doua distribuție

într-o vineri, 31 octombrie 2014, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: La traviata
Dirijor: Alexander Prior
Regia și mișcarea scenică: Paul Curran
Scenografia: Gary McCann
Lighting design: Paul Hakenmueller
Maestru de cor: Stelian Olariu
Siphiwe McKenzie – Violetta Valéry; Lucian Corchiș – Alfredo Germont; Iordache Basalic – Giorgio Germont; Valentin Racoveanu – Gastone, viconte de Letorières; Sorana Negrea – Flora Bervoix; Cristina Eremia – Annina; Daniel Pop – Baronul Douphol; Florin Simionca – Marchizul D’Obigny; Iustinian Zetea – Doctorul Grenvil; Florian Ioniță – Giuseppe, servitorul Violettei; Alin Mânzat – Comisionarul; Adrian Ionescu – Servitorul Florei

Sperând la un regal, am fost să văd și a doua distribuție a noii Traviate de la ONB. Siphiwe McKenzie este o soprană lirică și se mișcă pe scenă cu o dezinvoltură dezarmantă, dar toate laudele se opresc aici. Înainte ca Violetta să fie răpusă de tuberculoză, recipientul ei, adică Siphwie, a pierdut bătălia cu coloratura primului act de o manieră atât de dezastruoasă, încât mi-am pierdut complet interesul pentru ea în continuare. Într-adevăr, Violetta murise imediat după uvertură, fiind înlocuită de o Musetta care se credea Santuzza, accentele veriste la care a apelat cu încăpățânare soprana fiind de un prost gust desăvârșit. Passons. Iordache Basalic, care l-a înlocuit pe Ștefan Ignat (cel care era prevăzut inițial pentru Germont în al doilea cast), i-a ținut isonul acestei soprane, afișând o dicție insuportabilă și niște manierisme din vremurile cele mai triste ale ONB. Cei doi păreau niște oaspeți nepoftiți în frumoasa producție a lui Paul Curran. Singura consolare a fost Lucian Corchiș, un Alfredo clasic, liric, rutinat în rol, dar fără a fi mai bun decât Ioan Hotea cu seară înainte. A cântat bine, compensând prin generozitate ceea ce îi lipsea ca stil și manieră, dar există o evoluție clară în modul în care acest tenor abordează rolul acum. Dar asta nu a fost suficient pentru a salva întreaga seară de izul bulevardier impregnat de maniera partenerilor săi.

Dar noua producție de la ONB este atât de bună în integralitatea ei, încât n-am fost decepționat. Pentru că am avut astfel răgazul să fiu atent la ce se petrecea în rest. La premieră, acustica ONB a fost un șoc probabil și pentru artiști, nu numai pentru spectatori. A doua zi, m-am lăsat însă în voia muzicii care venea dinspre Alexander Prior. Astăzi, din fosa ONB răzbat niște sunete minunate, atât de convingător încât relativizează orice am scris altădată împotriva acestei orchestre. Ah! Solo-ul acela de clarinet din Che gli diro? m-a umplut de lacrimi! Îl remarcasem de cu o zi înainte, dar nu voiam să cred că a existat. Iar azi, dezolarea lui mă emoționează și acum. Dar contrabașii! Ce ritmuri! Ascultând muzica de la balul Florei Bervoix am început să număr în gând plin de încântare: 1,2,3…4, 1,2,3…4, peste care crescendo-ul corului Alfredo, Alfredo, di questo core se revărsa în valuri de emoție. Cum vor arăta de acum încolo spectacolele de la ONB cu această fosă îmi provoacă deja tot felul de exerciții de imaginație. Pe care abia aștept să le pun în practică. Dar până atunci, îndemn pe oricine citește aceste rânduri să profite de noua Traviata de la București.

30 comentarii la “Un început de poveste: Traviata 2014 de la ONB

  1. K3loo
    Octombrie 31, 2014

    Buna ziua,
    Nu sint neaparat un neofit in privinta muzicii clasice, dar in mod cert nu pot emite vreo pretentie cum ca as fi « citit » in domeniu. Rezonez cu aprecierile dvs, si as accentua urmatoarele :
    – Uvertura : cea mai lenta si « in surdina » pe care am auzit-o , dar in total acord cu ceea ce se petrecea pe scena. Desi la Tosca am apreciat forta imprimata de dirijor orchestrei, aici am apreciat modul in care orchestra participa ca un partener egal la actul liric, pe tot parcursul serii.
    – Imi pare rau ca tenorului ii lipseste volumul. Din pacate pentru ei, vor suferi intotdeauna de comparatia cu marile voci care penetreaza media. Sa fii tenor cind in memoria colectiva sint inca proaspete concertele celor trei tenori nu este deloc usor.
    – mi-a fost teama ca regia si scenografia vor abuza de modernism. M-am bucurat ca nu a fost asa.
    – un mare minus pentru publicul eterogen. Atitea sticle rostogolite pe jos si atitea sticle de apa carbogazoasa deschise pe parcursul spectacolului … plus comentarii, plus darabana batuta pe balustrada balconului…

    Apreciat de 1 persoană

    • despredemnitate
      Octombrie 31, 2014

      A propos de ultima remarcă a dvs. publicul a fost mai agitat și mai prost crecut decât de obicei.

      Apreciază

      • despredemnitate
        Octombrie 31, 2014

        Nu, n-a fost. Deși ar fi fost o mișcare bună pentru el.

        Apreciază

      • I.A.
        Octombrie 31, 2014

        Ba a fost Viorel, impreuna cu Daciana si mai multi copilasi, i-am vazut cu ochii mei la inceputul actului ll.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Octombrie 31, 2014

        Atunci n-am fost eu atent. Aș zice totuși să părăsim zona asta a discuției. Despre muzică, nimic? Nici un comentariu?

        Apreciază

  2. Elina
    Octombrie 31, 2014

    Un spectacol pur si simplu FRUMOS!!! O bucurie !!! Publicul intr-adevar a fost mai rau decat de obicei, probabil pentru ca la acest prim spectacol au fost invitati multi oameni din administratia primariilor si a guvernului, dealtfel probabil neobisnuiti cu cerintele unei sali de opera…

    Apreciază

  3. Ana
    Octombrie 31, 2014

    Exista un public de premiere la opera. :)) Asa am tot auzit eu, pe la unii din mediul corporate (care nu e si al meu), ca e ‘cool” sa mergi la premierele de la opera.Merge si o premiera de teatru, cam pe la orice ne da o pojghita de cultura. :))) hai ca-s rea.

    Apreciază

  4. Vlad
    Octombrie 31, 2014

    Cum a fost , vreaau o parere sincera, acest spectacol????? Astept un raspuns sau mai multe, dar la obiect!!!!

    Apreciază

  5. George-Emil Crasnaru
    Noiembrie 1, 2014

    Consider ca este o critica obiectiva si ma bucur ca este o productie frumoasa care respecta autorul.Despre cintareti: O voce de calitate sau de „exceptie „trebuie sa treaca peste orchestra fara efort, sa nu „impinga”pentru notele innalte si sa aiba expresie in ochi si pe figura.Deasemenea,daca va informati in literatura de specialitate, fiecare voce are o anumita caracteristica -lirica, spinto,dramatica …si aceste diferente produc frumusetea si varietatea liricii.Exista cantareti care reusesc sa cante in diferite directii dar acestia sunt EXCEPTII si sunt foarte putini.
    Din aceasta cauza Multi tineri cintareti isi termina prematur cariera .
    Daca doriti sa va cultivati in acest domeniu ,cititi cartea :Handbuch der Oper (cartea operii) de Rudolf Kleuber,Wulf Konold siRobert Maschka. -foarte IMPORTANTA !Mai exista si altele…

    Apreciază

  6. Phantom of the Opera
    Noiembrie 2, 2014

    Ati afirmat ca:
    ” . . . nu știu să existe în România vreo sală care să fie considerată unanim că ar avea o acustică măcar bună și care să fie luată astfel drept reper.”
    Imi pare rau ca ati spus asa ceva atata vreme cat ati facut o descriere a salilor de opera din tara, intr-un articol anterior, si ati si pus un accent deosebit pe arhitectii care le-au construit!!!!
    Atunci (deduc) ca nu cunoasteti sau NU VRETI sa (re)cunoasteti calitatea acusticii Operei din Timisoara! Pana in clipa de fata, acest lacas avea cea mai buna acustica dintre toate cladirile aferente operelor din tara! Nu pretind ca e ideala, dar fata de alte lacasuri . . . ea indeplineste cele mai bune calitati!
    Poate fi comparata acustica salii ONB de azi cu cea de la Opera din Timisoara? Daca da, atunci s-a facut un pas important.
    Inca ceva! Din pacate, fiecare ins, membru al publicului are propria sa perceptie. E foarte greu sa stabilesti cum este acustica unei sali doar din declaratiile unor membri ai publicului. Nici macar daca ar fi invitati niste specialisti (maestri de canto, muzicieni, etc.) nu ar fi suficient!
    In zilele noastre, cand tehnica de calcul este atat de dezvoltata, doar o simulare computerizata ar putea stabili gradul de imbunatatire acustica a unei sali de spectacol (de opera). Sau cel putin, asa se procedeaza in „afara”! A imbraca in lemn tot ce inseamna peretii unei sali nu asigura automat buna acustica a unei sali de opera. Sunt exemple notorii de sali de concerte care au tavan amovibil, format din module curbe, fono-reflectante, care coboara, se inclina sau fac tot felul de geometrii ale plafonului, in functie de compozitorul a carui lucrari sunt executate in seara respectiva! Prin asta vreau sa spun ca nu poate exista o sala ideala, care sa satisfaca cerintele reprezentarii unui repertoriu muzical vast!
    In cazul ONB, greseala s-a petrecut atunci cand, in timpul constructiei, „cei ce luau hotarari importante” au decis ca Opera (aflata in cladirea de pe Splai, de la Regina Maria) ar putea sa se mute in cladirea care era inca in constructie, cladire care era destinata unui centru de cultura pentru tineretul socialist! Si atunci, au fost desfiintate primele randuri de scaune, ca sa se largeasca fosa! Caci ea nu era prevazuta pentru o orchestra de opera, ci pentru una de divertisment (ocazionala)!!!!!
    Nimeni nu a constatat ca, intotdeauna, in salile care gazduiesc spectacole muzicale, in fata oglinzii scenei (deasupra fosei) forma plafonului este astfel croita incat sa formeze o arcada, sau o copertina curba, menita sa reflecte sunetele in asa fel incat sa le dirijeze in mod ordonat spre sala. Or, prin largirea fosei in directia salii, conturul acesteia, iesea din perimetrul corespondent al arcadei de deasupra. Consecinta a fost ca sunetele din orchestra scapau direct in cupola, pierzand directia catre public si amestecandu-se haotic cu cele reflectate de arcada, dadeau ca efect o cortina sonora in fata scenei!
    Asa ca ani de-a randul, orchestra a dat multe batai de cap artistilor de pe scena. De aceea au fost preferate vocile mari si voluminoase, impotriva celor cu sensibilitate si fraza. Toti cantau la volum maxim, impingeau si faceu efortul de a patrunde peste orchestra. Cei care, nativ, erau dotati cu o voce puternica erau cei care au facut cariera in tara si au fost apreciati, fata de cei care nu aveau toate aceste date, dar care cu sesibilitate si muzicalitate incercau sa cucereasca publicul!
    Din aceasta cauza (ca un exemplu notoriu), Ileana Cotrubas, cand a debutat pe scena ONB, a fost considerata un dezastru si, oameni cu stiinta muzicala, au opinat ca nu are niciun viitor. Viata a demonstrat contrariul (Slava Domnului) si ea a facut o cariera incontestabila, ajungand una dintre cele mai mari soprane ale timpului!
    Toti solistii straini, care nu erau obisnuiti cu acest gen de acustica, atunci cond intrau pe scena ONB erau surprinsi de faptul ca nu isi auzeau raspunsul sonor pe care il sperau si pe care erau obisnuiti sa-l primeasca din partea vocii proprii. Aveau toti senzatia ca nu se aud in sala! De aceea impingeau peste masura. Si atunci se intampla un fenomen cu doua rezultante:
    a) – fie se redresau la pauza si, la sfatul celor care ii acompaniau, si isi insuseau noile repere!
    b) – fie continuau sa impinga pana la epuizare si ramaneau fara glas, chiar in timpul spectacolului!
    Exemplele sunt notorii! Nu e nevoie sa le enumar ca marturii!
    In clipa in care Marile voci (la propriu) nu au mai existat pe aceasta scena, s-a declarat „criza operei”! „Nu mai sunt voci de opera”! Gresit! Nu mai sunt voci (MARI) de opera!
    Theo Adam a fost o „cadere” pentru publicul bucurestean care a avut ocazia sa-l asculte pe scena de la Bucuresti! Si . . . . am zis ca nu dau exemple!
    Asa ca, din aceste motive, dirijorii au constatat ca au probleme. In plus, ceea ce auzeau ei in fosa, nu se auzea in sala. De multe ori, exista o intarziere de milisecunde intre sunetul din fosa si cel care ajungea pe scena. De aici o gramada de decalaje! Dirijorii angajati ai ONB, invatasera deja sa dea intrari separate (decalate) pentru orchestra, fata de cei care erau pe scena! Au fost ani de zile in care spectacolele operei au fost criticate pentru asemenea decalaje, mai ales atunci cand existau coruri de culise, sau momente de piano in orchestra, care pe scena nu se auzeau sub nicio forma.
    In ultimii 20 de ani se adoptase obiceiul ca orchestra sa fie amplificata pentru cei care erau pe scena, ca sa se poata ghida muzical. Nici acest sistem nu rezolva lucrurile. Caci exista mereu o mica diferenta de sosire intre difuzoare si sunetul care ajungea din fosa. Multi nu erau satisfacuti cu volumul difuzoarelor si il cereau din ce in ce mai mare, incat ele incepeau sa fie percepute si in sala si sa creeze un discomfort acustic, care dadea senzatia unui spectacol inregistrat (si nu „live”!).
    Cel mai grav era ca sunetul orchestrei era atat de infundat si de lipsit de „carne” incat (cu toate eforturile) sunetul general era ca de o „orchestra de provincie”!!!!!! Ce nenorocire!!!!! Orchestra ONB nu era mai jos decat altele, dar aceste conditii o faceau sa para fara prestanta si fara „stralucire”. Doar dirijorii cu mari experiente, care cunosteau tot felul de „tertipuri” erau cei care stiau cum sa dozeze partidele de instrumente incat sa obtina efecte de „mari orchestre”! Si atunci toti se intrebau uimiti: „Asta e orchestra noastra?”, „Dar cum se poate sa cante atat de Dumnezeieste?”, „Vai ce diferenta!”, „Nu! Orchestra din seara asta nu a fost de la ONB!”
    De aceea ani de-a randul, membrii orchestrei au capatat un soi de „complex de inferioritate” care i-au macinat si s-a transmis din generatie in generatie, pe langa complexul initial de a canta „in groapa”!
    Dirijorii au „experimentat” tot felul de „trucuri” care sa faca sunetul orchestrei mai prezent si mai rotund, mai cald! Au ridicat toata fosa cu un metru si jumatate! Publicul s-a plans ca nu vede scena din cauza arcuselor viorilor din primul rand! Au coborat fosa la baza fundatiei! Publicul a spus ca sunetul se aude ca din „pesteri”! Au placat cu lemn spatele fosei, au antifonata fata si mantinela ei . . . au ajuns pana la a acoperi cam jumatate din suprafata deschiderii fosei, prelungind avanscena, in speranta ca vocile de pe scena se vor auzi mai bine. Au aparut tot felul de probleme de vizibilitatea intre membrii orchestrei si dirijor, sau intre acesta si cei de pe scena. Acest tip de scandaluri au insotit fiecare montare si fiecare noua productie. La fiecare generala dinaintea unei premiere se cautau vinovati pentru ceea ce nu se auzea! rezultatul conducea la a veni toti la rampa, sa isi cante ariile ca, macar asa sa fie auziti!
    Singura data cand s-a parut ca sunetul de pe scena pare mai prezent a fost cand s-a facut noua (pe atunci) productie de „Carmen” si pe scena era o imensa platforma de lemn lacuita, care reactiona ca si cutia unei viori, intarind si vibrand sunetul. Cu toate acestea, nimeni nu a vrut sa ia in consideratie ca si scena poate ajuta la acustica, prin modul in care este conceput decorul. La scene mari, ca si Covent Garden, Metropolitan, Paris, Munchen, etc., in decorul productiilor apar panouri din oglinzi, imense cat toata inaltimea scenei, plasate in lateral, care au rolul de a aduna sunetul si de a nu-l lasa sa se imprastie. Se construisec plafoane acustice si deasupra spatiului de joc, astfel incat vocea sa nu se piarda in podul scenei si sa se indrepte spre sala! Sunt eliminate toate materialele fono-absorbante din compozitia elementelor de decor si recuzita!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
    Iar cel mai important . . . toate podelele scenelor de opera au in compunerea lor un lemn de o anumita esenta, care sa aiba rol fono-reflectant, chiar un rol rezonator (tinand cont ca sub podea este un gol mare care amplifica sunetul, precum corpul viorii).
    Iata ca aceste imbunatatiri trebuiau de mult sa apara la ONB. Aceasta cladire a suferit inca de la bun inceput de multe dar importante minusuri, care s-au accentuat odata cu lipsa vocilor foarte ample! Acest proiect de reamenajare al ONB a fost asteptat de aproape sapte ani! Bine ca s-a facut, in sfarsit! Ramane de vazut care va fi rezultatul! Cu o singura lucrare nu se poate controla calitatea reala a noii acustici. Sa vedem cum suna un Mozart, un Donizetti, un Wagner . . .
    Munca de conceptie (unde ar trebui sa colaboreze toti creatorii de spectacol impreuna cu specialistii si directiunea institutiei) deabea acum incepe . . .

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 2, 2014

      Trecând peste faptul că Timișoara a fost construită de extratereștri, deci tot ce se întâmplă acolo este din altă lume, rămân câteva chestiuni care tot nu-mi sunt clare, nici după explicațiile dvs. din acest lung comentariu.
      Contează în răspunsul dvs. dacă ați fost sau nu la ONB după restaurare. Din ceea ce scrieți, ar părea că nu ați fost încă.

      1. Am văzut în trecut și concerte la ONB, când orchestra era pe scenă. Impresia de „provincialism” era aceeași. Se auzea doar cu puțin mai bine. De aici deduc că rolul dirijorului este imens, mai ales în fața orchestrei ONB, care are totuși meritul de a fi foarte maleabilă (de altfel, o calitate a orchestrelor românești, în general). Nu vorbesc de un dirijor care are în buzunar „trucuri” muzicalo-acustice, (am îndoieli că aceasta ar fi calitatea principală a unui dirijor de vârsta lui Prior), ci de unul care știe exact ce să ceară de la o orchestră de operă (și aici lista directorilor care au reușit să facă muzică adevărată la ONB nu e neglijabilă, Keri Lynn Wilson e un exemplu).

      2. Directorul ONB a amintit în mai multe rânduri de un „studiu de 170 de pagini” legat de acustică rezultat în urma unei evaluări a unor experți etc. ceea ce indică faptul că nu e o restaurare făcută după ureche. Eu am menționat parchetul și panourile de lemn, mărirea fosei etc. pentru că asta este ceea ce se vede, de la nivelul unui spectator. Departe sunt de profesionist al sunetului, deși experți se cred mulți.

      3. O impresie subiectivă și personală pe care o am după două spectacole cu „La traviata” este că orchestra s-a auzit extraordinar de bine, și nu doar ca volum, ci și ca definiție, culoare, etc. Dacă ar fi să compar cu alte teatre de operă celebre din lume pe unde am mai fost, pot spune că nu s-a auzit mai prost decât la Viena sau Londra. În topul meu personal, sala în care se aude cel mai bine, de parcă ai asculta un CD cu căștile în urechi, este cea de la Teatro alla Scala. Hai să comparăm așa, ce ziceți?

      Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Noiembrie 4, 2014

        Sa stiti ca si la La Scala, dupa ce s-a intervenit si sa-u facut lucrarile de restaurare, multi s-au plans ca acustica a fost schimbata . . . nu in bine !!!!!!!! Chiar si la Covent Garden . . . s-au plans de acelasi lucru! Nu stiu daca astea sunt cleveteli, dar . . . comentariile l-am auzit de la oameni avizati!

        Apreciază

      • despredemnitate
        Noiembrie 4, 2014

        Să nu exagerăm. Discuții despre acustică vor fi mereu după orice restaurare, iar Scala și Covent Garden nu fac excepție. Totuși, acustica de la cele două teatre nu a fost niciodată contestată larg, așa cum a fost cazul la București.
        Așa cum ați menționat și dvs. în primul comentariu, fosa de la ONB a fost acoperită prin anii ’70. Bănuiesc că s-a făcut acest lucru la cererea unor artiști care pretindeau că nu li se aude suficient de tare vocea. O cerință de altfel universală, mai ales în cazul tenorilor (se pare că și Pavarotti se plângea mereu la sesiunile de înregistrări că vocea lui nu e suficient de scoasă în fața orchestrei). Efectul acestei extinderi a scenei a înăbușit sunetul orchestrei, într-adevăr.

        Există imagini de arhivă cu spectacole de la ONB unde se vede că, în 1970 de exemplu, fosa era descoperită mai mult. În același timp, se vede cum Valentin Teodorian se întrebuințează serios pentru a proiecta vocea, părând că strigă mai mult decât cântă. Tot într-o „La traviata”…

        Dar, la naiba, sună rău de tot Traviata în limba română și culmea este că paseismul nostalgicilor invocă barbarismul acesta lingvistic, în care orice nuanță verdiană se pierde (Herlea – tunător, fără nimic patern în el, Bezetti – burgheză și plciticoasă, ca o vedetă de vodevil, Teodorian – declamând în loc să cânte rolul lui Alfredo) drept „mare tradiție”! Jean Bobescu pare sigur pe el, dar sunetele pe care le degajează orchestra lui sunt mici și fără nici o pasiune. În fine…

        Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Noiembrie 4, 2014

        Dati-mi voie sa va corectez! fosa a fost acoperita – termenul folosit la mosto era „a fost capacita” – in vara anului 1999, dupa stagiunea in care a fost facuta acea montare de „Carmen”, menita sa se plimbe in Japonia, la cheremul lui Agnes Baltsa! Director era Rasvan Cernat si el dirijase toate spectacolele din momentul in care a devenit director plin, in 1997. Lipsa lui de pricepere la pupitru l-a determinat sa incerce toate variantele de sonorizare. A inceput prin a cobora fosa cat mai jos posibil. Apoi a capitonat cu lemn si mantinela dinspre sala. dupa aceea a antifonat dosul fosei (exact cum nu este indicat), ca sa nu se simta alamurile mai tare. Apoi a schimbat locurile partidelor, fata de asezarea obisnuita, de nu mai stia nimeni unde sta si ce face.
        Cand a vazut ca nu o scoate la capat si ca nu rezolva in niciun fel decalajele cu scena, s-a hotarat sa aduca niste „specialisti” si ei au decis sa „capaceasca” jumatate de fosa. In vara acelui an a fost santier si s-au incastrat grinzi metalice solide, care sa tina in consola acel capac. 2.45 m a avansat avantscena peste fosa, devenind un spatiu inutil. Cantaretii au fost fericiti, caci au sperat ca venind la marginea avanscenei, se vor auzi mai bine! NICI VORBA! Sunetul vocii lor se ducea in arcada care amesteca toate sunetele, inclusiv ale orchestrei si iesea un amalgam, din care vocea umana era ultima care se auzea!
        Dar nimeni nu putea sa recunoasca faptul ca „imparatul era gol”! „Imparatul” era director general si facea ce vroia. Deabea din toamna lui ’99 ceilalti dirijori au mai primit cate o „ciosvarta” sa dirijeze, drept recompensa, daca accepta sa spuna alaturi de el ca a fost o ideie minunata sa se faca acel „capac”! Neavand incotro, acestia (inclusiv maestrul Trailescu) au strans din dinti si au acceptat sa zica ce li s-a cerut, doar ca sa poata sa-si faca meseria.
        Iata cum se scrie istoria. Si iata cum cei care intervin aiurea, cu consecinte majore, in schimbarea datelor unei cladiri de patrimoniu, nu dau socoteala in niciun fel!

        Apreciază

      • despredemnitate
        Noiembrie 4, 2014

        Tot ce se poate, nu cunosc culisele acestor restaurări. Îmi aduc aminte însă că am fost la ONB și înainte de 1999 și nu mi s-a părut că s-ar fi auzit grozav orchestra.

        Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Noiembrie 9, 2014

        NU! Deloc! Tocmai de aceea am tinut sa va povestesc toate aceste amanunte, ca sa realizati, pe de-o parte, cate solutii nereusite s-au facut folosind metoda „oarba” a incercarii, pe de alta parte, sa stiti ca niciodata, sala ONB nu a oferit conditii propice pentru o opera in pas cu vremea sa.
        Poate acum sa se profite de ocazie . . . desi, in urma tuturor experientelor romanesti . . . ma indoiesc foarte tare. In Romania se obisnuieste metoda „vopsirii gardului”, lasand inauntru o sumedenie de probleme.
        Dumnezeu stie . . .

        Apreciază

  7. Dragos
    Noiembrie 2, 2014

    Am fost si eu aseara. Aproape totul este diferit (mai bine), doar publicul a ramas acelasi – la fel de necivilizat (telefoane care suna in timpul spectacolului, sticle de apa „parcate” pe marginea fosei, in spatele dirijorului…).
    Acustica este semnificativ imbunatatita, nu numai pe „sensul” scena-sala, ci si invers. Poate ar fi bine ca sa se interzica accesul spectatorilor dupa ce spectacolul incepe, pentru ca acum chiar ca se aude…tot 🙂
    In ceea ce priveste calitatea spectacolului, nu o sa fac decat o singura observatie: dupa sute de Traviate vazute/ascultate, este prima data cand sunt total confuzat de viziunea dirijorala – ca urmare, o sa merg si in seara asta pentru a vedea daca Alexander Prior va mentine aceleasi coordonate. Atentie, nu am spus ca nu mi-a placut felul in care a condus!

    Apreciat de 1 persoană

    • despredemnitate
      Noiembrie 2, 2014

      Da, chiar vă rog să reveniți cu impresiile de după o nouă vizionare. Aceeași senzație am avut-o și eu la premieră, crezând că lui Prior îi lipsește unitatea, conceptul general. Dar a dirijat la fel și la al doilea spectacol, deci aceasta este viziunea lui.

      Dar sunt curios ce impresie veți avea în final.

      Apreciază

  8. Dragos
    Noiembrie 3, 2014

    Prea multe nu ar fi de spus despre ultimul dintre cele 4 spectacole de Traviata, cel de duminica.

    Am plecat inaintea ultimului act. Muzica devine obositoare atunci cand este cantata ba in stil „mars funebru” (uvertura), ba in stil „disco (ansamblurile). Chiar ma intrebam la un moment-dat, uitandu-ma in fosa, cand celor de la corzi (in special violoncelele) o sa le scape arcusurile din mana, au fost momente in care au fost pur-si-simplu haituiti 🙂

    Dar pentru a respecta adevarul istoric, este de mentionat si superbul acompaniament pe care Prior l-a facut la duetul Violetta-Germont. Din punctul meu de vedere, a fost singurul moment care a meritat – atat dpdv al acompaniamentului, cat si dpdv al interpretarii solistilor.

    L-as asculta pe Prior cu mare interes intr-un spectacol cu Traviata, undeva…peste vreo 10 ani.

    Despre voci…in afara de duetul mai sus mentionat, mai bine ma abtin. Sunt sigur ca sunt cateva soprane pe la noi, prin operele din provincie, care canta de 1000x mai bine rolul. Dar probabil ca au alte angajamente in perioada asta. Tenorul mi-a reamintit cum „suna” atunci cand ti se rupe vocea la acuta finala de la balul Florei.

    Deci, un spectacol mediu spre slab.

    Insa un lucru (neplacut) o sa ma faca sa imi aduc aminte de seara de 2 noiembrie: modul in care publicul s-a comportat. Mai precis, dupa schimbul de decor din actul 2, Prior a stat aproape 5 minute intors spre public, uitandu-se cum peste 50 de telefoane mobile erau butonate de cei care nu puteau sa astepte pauza pentru a afla care este rezultatul alegerilor – si refuzand sa continuie spectacolul …asta pina in momentul in care o plasatoare de la balcon a spus cu voce tare: „ASTEAPTA (dirijorul) SA VA INCHIDETI MOBILELE! SUNTETI LA OPERA!!!”

    Cam atat.

    Apreciază

  9. despredemnitate
    Noiembrie 3, 2014

    Despre distribuția 2 am scris deja, nu mai insist.

    În legătură cu direcția lui Prior mai în detaliu părerea mea este următoarea:

    1. Preludiul – că a fost foarte lent și rece face sens. Romanul lui Dumas începe cu o introducere în care naratorul participă la o licitație cu lucrurile din casa defunctei Marguerite Gautier (devenită Violetta Valery la Verdi) de unde cumpără un exemplar din romanul „Manon Lescaut” care avea înăuntru o dedicație de la Armand Duval (devenit la Verdi Alfredo Germont). Armand fusese plecat când a murit Marguerite și era înnebunit de durere. Naratorul îi dăruiește cartea. Aramand o deshumează pe Marguerite pentru a o mai vedea încă o dată. Apoi îi povestește naratorului istoria tristului său amor. Restul romanului este astfel un mare flash-back. Verdi a scris preludiul acela în același sens, în care anticipează sfârșitul tragic și trimite desfășurarea operei în același tip de flash back de natură cinematografică. Deci, merge perfect și o chestie rece, sobră, durere mută, lentoare etc. Nu merge în schimb să fie culoare multă, efecte orchestrale așa cum a făcut Daniel Barenboim la Festivalul Enescu 2013, bisând cu acest preludiu și fâcând cu ochiul publicului. Chiar dacă pare frumos, nu poți transforma o muzică funebră într-un dans.

    2. Contrastele dintre tempi ar fi în aparență indiciul unei dezordini. Din punctul de vedere al dirijorilor și al multor critici occdentali, nu se discută tempii în termeni calitativi (tempi buni și răi) ci doar se constată cum sunt (rapizi sau lenți în diverse grade) și ce efect au aceștia asupra coerenței compoziției. Toscanini subjuga toată opera unui concept ritmic al dirijorului și nimeni nu mișca în front. Prior nu a încercat nici o clipă să conducă strict muzical această Traviata ci a adaptat tempii la intesitatea dramatică a secvențelor de pe scenă așa cum probabil a convenit împreună cu Paul Curran. Cu alte cuvinte, direcția lui Prior a fost integrată în conceptul mai larg a întregii producții, nu doar strict muzical.

    Din aceste punct de vedere, eu sunt de părere că a condus foarte bine. Muzica a fost foarte coerentă cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Deși tradiția, atât de des invocată, este aceea de a conduce totul din fosă. Dacă ar fi fost un concert, sau o înregistrare de studio, probabil că lucrurile ar fi stat altfel. Dar a fost un spectacol, unul din sec. XXI, unde și regia are un rol foarte important.

    Repet, e părerea mea, nu conjur pe nimeni să o împărtășească.

    Apreciază

    • Dragos
      Noiembrie 3, 2014

      Este o opinie pertinenta.

      Va fi interesant de vazut care va fi conceptia dirijorala la urmatoarele spectacole. Dar mai intai sa vedem cine le va dirija…

      In ceea ce priveste directia lui Prior, cum spuneam dealtfel, nu pot sa afirm ca nu mi-a placut – doar m-a confuzat. Incerc acum sa imi amintesc daca la spectacolele inovative pe care le-am frecventat la Munchen – stiti ca acolo se pune mare pret (ca sa nu zic ca se exagereaza uneori) pe conceptul de inovatie – am simtit ca Marco Armiliato (in Rigoletto) sau Kent Nagano (in Don Giovanni) si-ar fi adaptat directia la concept…

      Prior a fost diferit de tot ce am vazut pina acum si asta nu e neaparat rau. Ba chiar dimpotriva. Nu stiu cati dintre spectatori l-au inteles. Eu inca ma mai gandesc. 🙂

      Oricum, mi-ar face mare placere sa-l revad peste niste ani. A reusit sa ma faca sa ma uit in fosa mai mult decat la scena.

      Apreciază

      • despredemnitate
        Noiembrie 4, 2014

        Revenind la Preludiu. Cum a arătat acesta în viziunea lui Paul Curran & Alexander Prior?
        Suntem în anii ’50, Violetta suferă de o boală letală. Probabil că nu este vorba despre tuberculoză (tratabilă la acea vreme) ci de altceva. Doctorul Grenvil îi face o perfuzie, asistat și de Annina. Lumina de pe scenă sugerează în mod evident ultimele străluciri ale asfințitului. Calmantele sau energizantele care îi sunt injectate Violettei sunt necesare pentru a putea face față petrecerii care va urma în scurtă vreme. Dar și pentru ce se va întâmpla după, pentru că la finalul actului 1, când toată lumea pleacă, în budoarul ei își face apariția baronul Douphol (țineți minte? E sus pe scară, chiar înainte de căderea cortinei. Iar detaliul îi aparține lui Dumas-fiul, nu lui Piave).

        Și-atunci, muzica ce ar trebui să sublinieze? Păi… amurgul. Nu doar temporal, ci și amurgul vieții Violettei care nu mai are mult de trăit. Să ne gândim acum la „In Abendrot”? al ultimului cântec, cel de lebădă al lui Richard Strauss? Nu, pentru că muzica e cea impusă de Verdi.

        Acum putem să ne gândim dacă tempo-ul foarte lent, lipsit de culoare sau de pasiune merge împreună cu ideea de scurgere a ultimelor puteri pe care le mai avea Violetta Valery…. Eu zic că merge și pot renunța astfel la toate ortodoxiile muzicale.

        Apreciază

  10. alexiavasilescu
    Noiembrie 23, 2014

    Apreciază

  11. alexiavasilescu
    Noiembrie 23, 2014

    Apreciază

  12. Pingback: Topul “Despre Opera”: Cele mai frumoase 10 momente ale anului 2014 din România | Despre Opera

  13. Pingback: Traviata de la ONB în revista Opera Magazine! | Despre Opera

  14. Pingback: Lise Davidsen și Ioan Hotea la Operalia 2015 – Cum a fost? | Despre Opera

  15. Pingback: „La traviata” – o avancronică specială | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: