Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Opera și Criza (6): Scala din Milano – După furtună, vremea frumoasă


Când vine vorba despre Teatro alla Scala, rememorarea tradiției este inevitabilă, practic jumătate din repertoriul standard al oricărui teatru de operă din lume a avut premiera absolută la Milano. Dar istoria modernă a acestei celebre instituții începe odată cu reconstrucția din 1946, după ce clădirea a fost bombardată sever. Opera Națională Română își începea activitatea într-un sediu nou construit abia în 1954, dar ambele teatre au cunoscut o epocă de glorie în anii ’50-’60, firește, păstrând proporțiile. Dacă Scala s-a reînnoit mereu, cu mai mult sau mai puțin succes, în schimb, la ONB, producțiile de operă ale lui Jean Rânzescu au rămas pe afiș până în zilele noastre, ajungând, odată cu desuetitudinea, să hrănească o nostalgie bolnavă a unui public tot mai alienat de prezentul operei ca artă.

O primă comparație de făcut este aceea privind managementul. Cuplul Lissner – Barenboim a fost criticat mult, dar nu contestat. La ONB, cei doi ani de mandat ai lui Răzvan Dincă au arătat că se poate visa. Prețul a fost însă foarte scump, contestațiile fiind violente, deși era clar pentru toată lumea că situația de dinainte fusese cu mult mai proastă. Astăzi, toate teatrele de operă economisesc bani prin operarea în comun a unor producții de operă, așa numitele coproducții, sau prin închirierea lor. Dar Tosca importată la ONB de la Theater an der Wien a stârnit adversități cu atât mai inutile cu cât producția era menită să apară doar pentru o perioadă limitată de timp. Cât despre coproducția cu Royal Opera House pentru Manon Lescaut, deja se ascuțeau cuțitele. Dacă la București am avea 6 producții de import din totalul de 17 titluri din stagiunea trecută, schimbarea în bine ar fi foarte vizibilă. Dar vom vedea în timp ce producții noi vor fi prezentate, deocamdată nu avem decât  Œdipe și multe vorbe de culise despre alte câteva care ar fi trebuit să fie. În rest, cu cele 72 de spectacole de operă în anul 2014, față de 220 la Scala, proporția se păstrează.

În zona economică situația este și mai rea. Și totuși soluții pot fi găsite, dar despre acestea vom vorbi la finalul serialului din revista Diapason, din care prezentăm azi episodul despre:

Scala din Milano

După furtună, vremea frumoasă

Pe 24 ianuarie 2014, Scala îl omagiază pe Claudio Abbado, care i-a fost director muzical între 1968 și 1988. Marșul funebru din Eroica de Beethoven este transmis în direct în Piazza della Scala, unde s-au strâns 10.000 de suflete. Daniel Barenboim dirijează orchestra, în sala goală.

Între 2005 și 2014, Stéphane Lissner, Daniel Barenboim și toată lumea din Scala formează o echipă implicată. Maria Di Freda devine directoare generală în 2008. Ales să îi urmeze lui Carlo Fontana, al cărui conflict cu Riccardo Muti a inflamat presa, intendentul Lissner a obținut maximum: puterea artistică și cea financiară.

Pe când conducea Scala, Stéphane Lissner a ținut foarte mult să scadă vârsta publicului, prin încurajarea de noi programe educative.

Pe când conducea Scala, Stéphane Lissner a ținut foarte mult să scadă vârsta publicului, prin încurajarea de noi programe educative.

Teatrul se redeschide după modernizarea și mărirea spațiilor scenice, permițând o mai bună alternanță și o utilizare sporită a scenei. Barenboim, care îi este partener de multă vreme și care rămâne directorul muzical „pe viață” al Operei din Berlin, primește de la Lissner sarcina de a dirija și de a face să triumfe o orchestră șubrezită de tensiunile epocii anterioare. El pune pe picioare un program pluri-anual, care nu (mai) exista. Îi aduce înapoi pe cei mai buni artiști de pe planetă. Rezervă avanpremierele multor spectacole celor sub 30 de ani. Caută să echilibreze tradiția italiană și repertoriul mondial. Oare anticipează și efectele crizei ce va urma? Încă din momentul în care își preia funcția, se luptă cu dificultățile sociale și administrative proprii acestei Opere, dar și cu un public printre cele mai sensibile din lume. Legislația aplicabilă teatrelor de operă italiene se schimbă frecvent. Chiar dacă Scala beneficiază de un statut special, conflictele interne sunt, din această cauză, frecvente și dureroase.

Din 2005 și până în 2013, numărul de spectacole (inclusiv concertele) crește de la 274 la 311, dintre care 220 în sala mare. În zece ani, sunt 89 de producții noi. Doar 30 sunt realizate 100% de Scala; 34 sunt coproducții cu cheltuieli împărțite cu alte douăzeci de Opere europene și americane; 26 sunt închiriate, cumpărate sau date la schimb. Staatsoper din Berlin devine un coproducător privilegiat (Don Giovanni, în regia lui Peter Mussbach; Jucătorul, montat de Dmitri Cherniakov; Simon Boccanegra, de Federico Tiezzi; Tetralogia, de Guy Cassiers).

La performanța artistică se adaugă performanța financiară. Între 2005 și 2013, totalul resurselor nu crește decât cu 7%! Subvenția de stat, primită prin Fondul Unificat pentru Spectacol, scade cu 11%. În schimb, veniturile din activitățile artistice și comerciale sar de la 34,2 la 46,5 milioane de euro. Doar veniturile din bilete progresează cu 8,7 milioane de euro!!! În 2013, procentajul contribuției publice se ridică la 37%, iar cel al resurselor proprii la 63%.

În mai 2014, revista italiană Opera Voice face bilanțul deceniului Lissner. Au fost două comisii, una formată din critici muzicali, cealaltă din reprezentanți ai publicului. Părerile converg: atât rezultatul artistic cât și cel financiar sunt foarte bune. Un singur regret: producțiile cele mai apreciate – Tristan, Lohengrin, Katia Kabanova, Amintiri din casa morților – nu sunt italiene! Totuși, realitatea arată că repertoriul național din toate epocile nu a fost neglijat: i-au fost consacrate 580 reprezentații, Verdi a fost onorat cu 14 titluri, dintre care 7 le-au fost încredințate regizorilor italieni.

Din iulie 2014, Scala se află sub conducerea lui Alexander Pereira, venit de la Zürich via Salzburg, care l-a adus pe Riccardo Chailly în locul lui Daniel Barenboim. El moștenește un teatru de operă într-o stare de sănătate foarte bună, iar dovadă sunt corul și orchestra, absolut senzaționale.

Despre autorul articolului:

Philippe Agid

Philippe Agid

După ce a lucrat în administrația publică și a condus Fondation nationale pour l’enseignement de la gestionPhilippe Agid a ocupat diverse posturi de responsabil în cadrul grupului Lafarge. Între 1995 și 2001 a fost director adjunct al Operei Naționale din Paris. Împreună cu Jean-Claude Tarondeau, profesor emerit la ESSEC, este autorul volumelor Opéra de Paris, Gouverner une grande institution culturelle (Vuibert, 2006) și Le Management des Opérascomparaisons internationales (Descartes &Cie, 2011).

Diapason, Oct. 2015

Diapason, Oct. 2015

Un comentariu la “Opera și Criza (6): Scala din Milano – După furtună, vremea frumoasă

  1. Pingback: Opera și Criza (9): Soluții pentru ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 16, 2015 de în avancronică, Muzica, Spectacole şi etichetată , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: